Funcții predefinite¶

Interpretorul de Python dispune de un număr de funcții și de tipuri (de date) predefinite care vă stau în permanență la dispoziție. Ele sunt listate aici în ordine alfabetică.

Funcții predefinite
A `abs()` `aiter()` `all()` `anext()` `any()` `ascii()` B `bin()` `bool()` `breakpoint()` `bytearray()` `bytes()` C `callable()` `chr()` `classmethod()` `compile()` `complex()` D `delattr()` `dict()` `dir()` `divmod()`	E `enumerate()` `eval()` `exec()` F `filter()` `float()` `format()` `frozenset()` G `getattr()` `globals()` H `hasattr()` `hash()` `help()` `hex()` I `id()` `input()` `int()` `isinstance()` `issubclass()` `iter()`	L `len()` `list()` `locals()` M `map()` `max()` `memoryview()` `min()` N `next()` O `object()` `oct()` `open()` `ord()` P `pow()` `print()` `property()`	R `range()` `repr()` `reversed()` `round()` S `set()` `setattr()` `slice()` `sorted()` `staticmethod()` `str()` `sum()` `super()` T `tuple()` `type()` V `vars()` Z `zip()` _ `__import__()`

abs(number, /)¶: Returnează valoarea absolută a unui număr. Argumentul poate fi orice număr întreg, număr în virgulă mobilă, ori obiect care implementează metoda __abs__(). Dacă argumentul este număr complex, atunci va fi returnat modulul său (magnitudinea sa).

aiter(async_iterable, /)¶

Returnează un iterator asincron pentru iterabilul asincron dat. Este echivalentă cu apelarea lui x.__aiter__().

Atenție: spre deosebire de iter(), aiter() nu dispune și de o versiune cu două argumente.

Added in version 3.10.

all(iterable, /)¶

Returnează True dacă fie toate elementele iterabilului (de la englezescul, ca jargon informatic, iterable) au valoarea logică adevărat fie iterabilul este vid (gol). Echivalentă cu:

def toate(iterabilul):
    for elementul in iterabilul:
        if not elementul:
            return False
    return True

awaitable anext(async_iterator, /)¶

awaitable anext(async_iterator, default, /)

Când acesta e așteptat, returnează fie itemul care urmează după (valoarea argumentului) iteratorul asincron dat fie default (adică, valoarea predefinită) dacă valoarea respectivă a fost setată iar iteratorul a ajuns la final.

Prezenta este varianta asincronă a funcției predefinite next() și are un comportament asemănător celei din urmă.

Ea apelează metoda __anext__() a lui async_iterator, fiind returnat un de așteptat. Ca urmare a așteptării se va întoarce valoarea următoare a iteratorului. Dacă default este precizat, atunci această valoare predefinită va fi returnată în cazul când iteratorul a ajuns la final iar în caz contrar va fi lansată o excepție StopAsyncIteration.

Added in version 3.10.

any(iterable, /)¶

Returnează True dacă măcar unul din elementele argumentului iterable (adică, iterabilul; din englezește, ca jargon informatic) are valoarea logică adevărat. Dacă iterabilul este vid, se va returna False. Echivalentă lui:

def măcar_unul(iterabilul):
    for elementul in iterabilul:
        if elementul:
            return True
    return False

ascii(object, /)¶: Aidoma lui repr(), returnează un șir de caractere care constituie o reprezentare afișabilă a unui obiect (adică, argumentul object), însă cu escaparea tuturor caracterelor non-ASCII din șirul pe care l-ar fi înapoiat repr(), escapare realizată folosind constructele \x, \u ori \U. În acest fel, se va genera un șir de caractere asemănător celui returnat de funcția repr() din Python 2.

bin(integer, /)¶

Convertește un număr întreg la un șir de caractere binare prefixat cu „0b”. Rezultatul este o expresie validă în Python. Dacă integer (adică, un întreg) nu este un obiect Python din clasa int, atunci el trebuie să fie un obiect care definește o metodă __index__() ce returnează numere întregi. Câteva exemple:

>>> bin(3)
'0b11'
>>> bin(-10)
'-0b1010'

Fără legătură cu faptul că poate nu vă place respectivul prefix „0b”, întrebuințați-o pe cea (mai) convenabilă dintre modalitățile de mai jos.

>>> format(14, '#b'), format(14, 'b')
('0b1110', '1110')
>>> f'{14:#b}', f'{14:b}'
('0b1110', '1110')

Vedeți și format() pentru mai multe informații.

class bool(object=False, /)¶: Returnează o valoare booleană, adică pe unul din itemii True (Adevărat) și False (Fals). Argumentul va fi convertit pe baza procedurii de testare a valorii de adevăr. Dacă argumentul fie are valoarea logică fals fie lipsește, se va returna False; în caz contrar, se returnează True. Clasa bool îi este subclasă lui int (a se vedea Tipuri numerice – int, float, complex). Nu poate fi moștenită. Singurele sale instanțe sunt False și True (consultați Tipul boolean – bool).

Schimbat în versiunea 3.7: Parametrul este acum numai pozițional.

breakpoint(*args, **kws)¶

Această funcție vă va transporta chiar în locul din care depanatorul programului a apelat-o. Mai precis, ea apelază funcția sys.breakpointhook(), transmițându-i direct argumentele (poziționale) args și (cuvinte-cheie) kws. De obicei, sys.breakpointhook() o apelează pe pdb.set_trace(), fără să fie nevoie de argumente. În această situație, funcția de față este doar o funcție de conveniență, construită pentru a ne scuti atât de importul explicit al modulului pdb cât și de tastatul de (prea mult) cod pentru a ajunge la depanator. Însă, sys.breakpointhook() poate fi setată cu altă funcție, ceea ce înseamnă că breakpoint() o va apela automat pe aceasta din urmă (în locul lui set_trace), fapt care vă va permite să lansați (și să utilizați) un depanator pe gustul dumneavoastră. Atunci când sys.breakpointhook() nu este disponibilă, funcția de față va lansa o excepție RuntimeError.

În mod predefinit, comportamentul lui breakpoint() poate fi schimbat cu ajutorul variabilei de mediu PYTHONBREAKPOINT. Vedeți sys.breakpointhook() pentru detalii de întrebuințare.

Aveți în vedere că mecanismul descris mai sus nu mai este garantat dacă o înlocuiți pe sys.breakpointhook().

Lansează un eveniment de auditare builtins.breakpoint cu argumentul breakpointhook.

Added in version 3.7.

class bytearray(source=b'')

class bytearray(source, encoding, errors='strict')

Întoarce un (nou) tablou de octeți. Clasa bytearray îi corespunde unei secvențe mutabile de numere întregi situate în plaja de valori 0 <= x < 256. Posedă majoritatea metodelor tipice ale secvențelor mutabile, care sunt prezentate în Tipuri de secvențe mutabile, precum și mare parte din metodele tipului (de date) bytes, după cum se poate vedea în Operații cu octeți și cu tablouri de octeți.

Parametrul opțional source (adică, sursa) poate fi folosit la inițializarea tabloului în câteva feluri (diferite):

Dacă este șir de caractere, atunci trebuie setat și parametrul encoding (adică, codificarea șirului), respectiv (opțional) parametrul errors (adică, cum controlăm erorile, eventuale, de codificare); după care, bytearray() va converti șirul de caractere în octeți pe baza metodei str.encode().
Dacă este număr întreg, atunci tabloul va avea dimensiunea dată de el și va fi inițializat cu octeți null.
Dacă este un obiect care respectă interfața de memorie-tampon, atunci un buffer (adică, o memorie-tampon) doar-de-citit al obiectului respectiv va fi folosit la inițializarea tabloului de octeți.
Dacă este un iterabil (de la englezescul, ca jargon informatic, iterable), atunci trebuie să aibă drept elemente doar numere întregi din plaja de valori 0 <= x < 256, aceste numere alcătuind conținutul inițial al tabloului.

Dacă nu introducem niciun argument, atunci va fi creat un tablou de dimensiune 0 (gol).

Vedeți, de asemeni, Tipuri de secvențe binare – octeți, tablouri de octeți, vederi de memorie și Obiecte tablou de octeți.

class bytes(source=b'')

class bytes(source, encoding, errors='strict')

Returnează un obiect „bytes” (așadar, octeți) nou, adică o secvență imutabilă de numere întregi din plaja de valori 0 <= x < 256. Clasa bytes este varianta imutabilă a clasei bytearray – astfel, ea posedă aceleași metode non-mutabile și are același comportament la indexare și la tranșare precum cea din urmă.

Ca atare, argumentele constructorului se interpretează la fel ca la bytearray().

Obiecte octeți pot fi create și cu valori literale, a se vedea Valori literale din șiruri de caractere și din octeți.

A se vedea, de asemeni, Tipuri de secvențe binare – octeți, tablouri de octeți, vederi de memorie, Obiecte octeți, precum și Operații cu octeți și cu tablouri de octeți.

callable(object, /)¶: Returnează True dacă argumentul object (adică, obiectul) pare apelabil, respectiv False în caz contrar. Chiar dacă a fost returnat True, tot este posibil ca apelul să eșueze, însă dacă valoarea de adevăr returnată a fost False, atunci, cu siguranță, apelarea lui object nu va reuși. Nu uitați că clasele sunt apelabile (apelul unei clase întoarce o instanță a acesteia); la rândul lor, instanțele sunt apelabile dacă provin dintr-o clasă care posedă o metodă __call__().

Added in version 3.2: Această funcție a fost mai întâi eliminată din Python 3.0 și apoi reintrodusă în Python 3.2.

chr(codepoint, /)¶

Întoarce șirul de caractere prin care este desemnat caracterul având valoarea (sau codul de caracter ori punctul de cod din planul multilingvistic) Unicode dată de numărul întreg specificat. De exemplu, chr(97) va returna șirul de caractere 'a', în timp ce chr(8364) va întoarce șirul de caractere '€'. Este inversa funcției ord().

Domeniul de valori al argumentului ține de la 0 și până la, inclusiv, 1,114,111 (adică, 0x10FFFF în baza de numerație 16). Pentru valori ale lui din afara acestui domeniu va fi lansată o excepție ValueError.

@classmethod¶

Transformă o metodă într-o metodă de clasă.

Unei metode de clasă i se transmite clasa însăși drept prim argument implicit, tot așa cum unei metode de instanță îi va fi transmisă instanța. Pentru a declara o metodă de clasă, întrebuințați idiomul care urmează:

class ClasaMea:
    @classmethod
    def f(cls, argumentul1, argumentul2): ...

Formula @classmethod este un decorator de funcție – vedeți Definiții de funcții pentru detalii.

O metodă de clasă poate fi apelată pornind fie de la clasă (ca în C.f()) fie de la o instanță a acesteia (ca în C().f()). Instanța, luată ca atare, va fi ignorată, tot ceea ce va conta fiind clasa din care provine. Atunci când o metodă de clasă se apelează pornind de la vreo clasă derivată (din clasa în care a fost definită metoda), obiectul clasă derivată îi va fi transmis metodei pe post de prim argument implicit.

Metodele de clasă diferă de ceea ce se înțelege atât în C++ cât și în Java prin metode statice. Dacă sunteți interesat de amănunte privind astfel de metode, consultați rubrica staticmethod() din secțiunea de față. Mai multe informații relative la metodele de clasă pot fi citite în Ierarhia standard a tipurilor.

Schimbat în versiunea 3.9: Metodele de clasă pot cuprinde, de acum, și alți descriptori, precum property().

Schimbat în versiunea 3.10: Metodele de clasă moștenesc, de acum, atributele de metodă (__module__, __name__, __qualname__, __doc__ și __annotations__), respectiv posedă un atribut __wrapped__ nou.

Deprecated since version 3.11, removed in version 3.13: Metodele de clasă nu mai pot cuprinde alți descriptori, cum ar fi property().

compile(source, filename, mode, flags=0, dont_inherit=False, optimize=-1)¶

Îl compilează pe source (adică, sursa) fie într-un obiect cod fie într-un obiect AST. Obiectele cod pot fi executate cu exec() ori cu eval(). Sursa poate fi un șir de caractere obișnuit, un șir de octeți, respectiv un obiect AST. Vizitați documentația modulului ast pentru informații referitoare la cum trebuie procedat cu obiectele AST.

Argumentul filename (adică, nume_de_fișier) trebuie să furnizeze fișierul din care a fost citit codul (de compilat); transmiteți orice valoare recognoscibilă în caz că acest cod nu a fost citit din vreun fișier ('<string>' este folosit frecvent).

Argumentul mode (adică, felul) precizează tipul de cod care trebuie compilat; acesta poate fi 'exec' dacă sursa constă dintr-o secvență de instrucțiuni, 'eval' dacă avem doar o singură expresie (ca sursă), respectiv 'single' atunci când avem (de compilat) numai o instrucțiune iterativă (în acest ultim caz, formulele expresiilor care se evaluează drept ceva diferit de None vor fi afișate ca atare).

Argumentele opționale flags (adică, fanioane ori indicatoare) și dont_inherit (adică, nu_se_moștenește) controlează care din setările de compilator trebuie activate și care din caracteristicile viitoare (adică, instrucțiunile future ori setările din viitor) trebuie permise. Dacă niciunul din argumente nu este precizat (ori dacă amândouă sunt egale cu zero), atunci codul va fi compilat ținând seama de exact aceleași indicatoare care erau active pentru codul care a apelat funcția compile(). Dacă se dă argumentul flags dar nu și argumentul dont_inherit (sau dacă acesta din urmă este zero), atunci setările de compilator și setările din viitor specificate de argumentul flags vor fi întrebuințate împreună cu toate setările de care s-ar fi ținut seama în orice caz. În schimb, dacă dont_inherit este un număr întreg nenul, atunci se consideră că argumentul flags conține toate setările în vigoare – adică, indicatoarele (caracteristici viitoare și setări de compilator) din codul exterior (cel din care s-a făcut apelul) vor fi ignorate.

Setările de compilator și setările future sunt precizate de biți (individuali) iar aceștia pot fi supuși unei operații SAU pe biți (adică, multiplexați) atunci când este nevoie să specificăm un cumul de opțiuni. Câmpul de biți (de la englezescul, ca jargon informatic, bitfield) folosit pentru precizarea unei caracteristici future se găsește în atributul compiler_flag al instanței _Feature din modulul __future__. Setările de compilator se află în modulul ast, unde au primit prefixul PyCF_.

Argumentul optimize (adică, optimizarea) specifică nivelul de optimizare al compilatorului; valoarea implicită -1 face să fie selectat nivelul de optimizare al interpretorului care le corespunde setărilor -O. Nivelurile explicite sunt 0 (fără optimizare; __debug__ are valoarea logică adevărat), 1 (aserțiunile sunt eliminate, __debug__ are valoarea logică fals) sau 2 (sunt eliminate inclusiv docstring-urile).

Această funcție va lansa o excepție SyntaxError dacă sursa compilată nu este validă, respectiv o excepție ValueError atunci când sursa conține octeți null.

Dacă doriți să parsați codul Python sub forma unei reprezentări AST, consultați ast.parse().

Lansează un eveniment de auditare compile cu argumentele source și filename. Un astfel de eveniment poate fi lansat și de o compilare implicită.

Notă

Atunci când compilăm un șir de caractere care constă din mai multe rânduri de cod Python în modul 'single' sau 'eval', acest șir trebuie să se încheie cu cel puțin un caracter rând-nou. O asemenea restricție servește la deosebirea dintre instrucțiunile incomplete și cele complete în modulul code.

Atenționare

Este posibil să defectați funcționarea interpretorului de Python dacă îi cereți să compileze un șir de caractere prea mare/sofisticat într-un obiect AST și aceasta din cauza restricțiilor privitoare la stiva de apeluri ale compilatorului AST al Python-ului.

Schimbat în versiunea 3.2: Permite utilizarea caracterelor rând-nou din Windows și Mac. De asemeni, datele de intrare în modul 'exec' nu mai trebuie să se termine cu un caracter rând-nou. A fost adăugat parametrul optimize.

Schimbat în versiunea 3.5: Până acum, o excepție TypeError era lansată atunci când se întâlneau octeți null în source.

Added in version 3.8: De acum, ast.PyCF_ALLOW_TOP_LEVEL_AWAIT poate fi transmis în flags ca să se activeze suportul pentru await, async for și async with la nivel global.

class complex(number=0, /)¶

class complex(string, /)

class complex(real=0, imag=0)

Transformă fie un (singur) șir de caractere fie un număr (real) într-un număr complex, respectiv creează un număr complex din părțile sale reală și imaginară.

Exemple:

>>> complex('+1.23')
(1.23+0j)
>>> complex('-4.5j')
-4.5j
>>> complex('-1.23+4.5j')
(-1.23+4.5j)
>>> complex('\t( -1.23+4.5J )\n')
(-1.23+4.5j)
>>> complex('-Infinity+NaNj')
(-inf+nanj)
>>> complex(1.23)
(1.23+0j)
>>> complex(imag=-4.5)
-4.5j
>>> complex(-1.23, 4.5)
(-1.23+4.5j)

Dacă argumentul este șir de caractere, atunci el trebuie să includă fie partea reală (în același format cu cel de la float()) fie partea imaginară (păstrând formatul pomenit anterior, dar adăugând unul din sufixele 'j' și 'J'), ori atât partea reală cât și partea imaginară (în această situație, semnul părții imaginare este obligatoriu) ale numărului complex pe care intenționăm să-l construim. Este permis ca șirul de caractere să fie încadrat de spații goale (opționale), respectiv de parantezele rotunde '(' și ')', elemente tipografice care vor fi ignorate cu toatele. Pe de altă parte, șirul de caractere nu poate include spații goale poziționate între vreunul din semnele tipografice '+', '-' ori sufixele 'j', 'J' și numărul zecimal în cauză. Ca exemplu, se admite formula complex('1+2j') în timp ce formula complex('1 + 2j') va lansa excepția ValueError. Mai precis, datele de intrare trebuie să se conformeze regulii de producție complexvalue, din gramatica limbajului, dată mai jos, iar aceasta după ce atât parantezele cât și prefixele ori sufixele date de spații goale vor fi fost eliminate:

complexvalue ::= floatvalue |
                 floatvalue ("j" | "J") |
                 floatvalue sign absfloatvalue ("j" | "J")

Dacă argumentul este număr, atunci constructorul va fi utilizat la întreprinderea unei conversii numerice, aidoma constructorului clasei int și a celui al clasei float. Fiind dat un obiect Python oarecare x, complex(x) îi va fi delegat lui x.__complex__(). În caz că metoda __complex__() nu este definită, se va regresa la metoda __float__(). Dacă nici __float__() nu este definită, atunci se va regresa până la __index__().

Dacă se dau două argumente ori dacă sunt întrebuințate argumente cuvânt-cheie, atunci fiecare din argumente poate fi de orice tip (de date) numeric (inclusiv număr complex). În caz că ambele argumente sunt numere reale, va fi returnat un număr complex având partea reală real și partea imaginară imag. Atunci când ambele argumente sunt numere complexe, deci dispunem de mărimile real1.real, real1.imag pentru primul argument (real1) și de imag1.real, imag1.imag pentru cel de-al doilea argument (imag1), se va returna un număr complex cu partea reală real1.real-imag1.imag și cu partea imaginară real1.imag+imag1.real. Iar când (numai) unul din argumente este număr real, doar partea sa reală (adică, numărul însuși) va fi folosită la calcularea expresiilor anterioare.

Dacă nu se dă niciun argument, atunci va fi întors 0j.

Tipul (de date număr) complex este prezentat în Tipuri numerice – int, float, complex.

Schimbat în versiunea 3.6: Este permisă scrierea numerelor grupând cifrele acestora în seturi separate de caractere bară-jos, la fel ca în cazul valorilor literale folosite în cod.

Schimbat în versiunea 3.8: Regresează până la __index__() atunci când metodele __complex__() și __float__() nu sunt definite.

delattr(object, name, /)¶: Este înrudită cu setattr(). Argumentele sale sunt un obiect Python oarecare și un șir de caractere. Șirul de caractere trebuie să fie numele unuia dintre atributele obiectului. Dacă obiectul permite o atare acțiune, funcția va șterge atributul care are drept nume șirul de caractere dat. De exemplu, delattr(x, 'nu_știu_ce') este echivalent cu del x.nu_știu_ce. name nu trebuie să fie neapărat un identificator Python (a se vedea setattr()).

class dict(**kwargs)

class dict(mapping, /, **kwargs)

class dict(iterable, /, **kwargs)

Creează un dicționar (de date) nou. Obiectul dict este clasa dicționar. Vedeți dict și Tipuri de asociere – dict pentru documentații referitoare la această clasă.

În ceea ce privește (celel)alte containere, a se vedea atât clasele predefinite list, set, respectiv tuple cât și modulul collections.

dir()¶

dir(object, /)

Când nu se dă argumentul, va fi returnată lista tuturor numelor din domeniul de valabilitate local aflat în vigoare. Atunci când se dă argumentul, se va încerca întoarcerea unei liste cuprinzând atributele valide ale obiectului precizat de respectivul argument.

Dacă obiectul dispune de o metodă numită __dir__(), atunci va fi apelată această metodă și ea va trebui să returneze lista atributelor (obiectului). O atare particularitate le permite obiectelor care implementează variante (personalizate) ale funcției __getattr__() ori ale funcției __getattribute__() să personalizeze felul în care dir() dă raportul în privința atributelor.

Dacă obiectul nu dispune de nicio metodă numită __dir__(), atunci funcția va încerca să obțină informații de la atributul __dict__, când acesta a fost definit, respectiv din tipul (de date al) obiectului. Lista care va rezulta nu va fi, obligatoriu, completă și ar putea avea și greșeli în caz că obiectul dat ca argument posedă o funcție __getattr__() personalizată.

Mecanismul aflat implicit în spatele lui dir() se comportă diferit de la tip de obiecte la tip de obiecte, căci el se străduie să procure informații definitorii mai degrabă decât informații complete:

Când obiectul (dat ca argument) este un obiect modul, lista va conține numele atributelor modulului respectiv.
Când obiectul este fie un tip (de date) fie un obiect clasă, lista va cuprinde numele atributelor acestuia/acesteia, împreună cu atributele strămoșilor lui/ei, obținute în mod recursiv.
În restul situațiilor, lista (returnată) va conține numele atributelor obiectului, numele atributelor clasei din care provine acest obiect, precum și, în mod recursiv, numele atributelor pe care le posedă strămoșii clasei obiectului.

Lista rezultată va fi ordonată în mod alfabetic. De exemplu:

>>> import struct
>>> dir()   # show the names in the module namespace
['__builtins__', '__name__', 'struct']
>>> dir(struct)   # show the names in the struct module
['Struct', '__all__', '__builtins__', '__cached__', '__doc__', '__file__',
 '__initializing__', '__loader__', '__name__', '__package__',
 '_clearcache', 'calcsize', 'error', 'pack', 'pack_into',
 'unpack', 'unpack_from']
>>> class Shape:
...     def __dir__(self):
...         return ['area', 'perimeter', 'location']
...
>>> s = Shape()
>>> dir(s)
['area', 'location', 'perimeter']

Notă

Dat fiind că funcția dir() este pusă la dispoziție mai ales ca bun de folosință imediată, de întrebuințat de la promptul aflat în modul interactiv, ea va căuta să ne procure un set de nume interesante mai degrabă decât vreo listă de nume copioasă și plină de rigoare în alcătuire (a se citi plicticoasă), putând, inclusiv, să-și schimbe comportamentul în privința amănuntelor între versiuni succesive ale Python-ului. Ca exemplu, atributele de meta-clasă vor lipsi din lista de rezultate atunci când argumentul este o clasă.

divmod(a, b, /)¶: Acceptă ca argumente două numere (reale, fără a fi instanțe ale clasei complex) și întoarce o pereche de numere care, în particular, dacă argumentele sunt numere întregi, vor constitui (chiar) câtul și restul așa cum sunt ele obținute la împărțirea cu rest a două numere întregi. Dacă avem operanzi de tipuri diferite, atunci vor opera regulile operatorilor aritmetici în baza de numerație doi. Astfel, pentru operanzi întregi, rezultatul va coincide cu (a // b, a % b). Pentru operanzi în virgulă mobilă, rezultatul va fi (q, a % b), unde q înseamnă, de obicei, math.floor(a / b), deși vom ajunge și în circumstanțe când va fi cu 1 mai mic decât valoarea exprimată prin formula anterioară. Indiferent de situație, valoarea expresiei q * b + a % b va fi extrem de aproape de a, iar atunci când a % b va fi diferit de zero expresia va avea același semn cu b, respectiv va fi îndeplinită restricția restului unei împărțiri: 0 <= abs(a % b) < abs(b).

enumerate(iterable, start=0)¶

Returnează un obiect enumerat. iterable (adică, iterabilul) trebuie să fie o secvență, un iterator ori alt obiect care permite iterații. Metoda __next__() a iteratorului pe care îl va întoarce enumerate() va returna un tuplu conținând un contor (care începe să numere de la start, argument cu valoarea predefinită 0) împreună cu câte una din valorile ce se obțin iterând de-a lungul lui iterable.

>>> seasons = ['Spring', 'Summer', 'Fall', 'Winter']
>>> list(enumerate(seasons))
[(0, 'Spring'), (1, 'Summer'), (2, 'Fall'), (3, 'Winter')]
>>> list(enumerate(seasons, start=1))
[(1, 'Spring'), (2, 'Summer'), (3, 'Fall'), (4, 'Winter')]

Rezultatul este echivalent cu:

def enumerate(iterable, start=0):
    n = start
    for elem in iterable:
        yield n, elem
        n += 1

eval(source, /, globals=None, locals=None)¶

Argumentele:

source (str | code object) – O expresie Python.
globals (dict | None) – Spațiul de nume global (predefinit: None).
locals (mapping | None) – Spațiul de nume local (predefinit: None).

Returnează:

Valoarea rezultată din evaluarea expresiei.

lansează:

Erorile de sintaxă se raportează drept excepții.

Atenționare

Această funcție va executa orice cod primit. Apelarea ei cu date de intrare oferite de către un utilizator oarecare poate conduce la vulnerabilități de securitate.

Argumentul source este parsat și evaluat pe post de expresie Python (tehnic vorbind, va fi văzut ca o listă de expresii condiționale), folosind maparea (mărimilor) globals și pe cea (a mărimilor) locals drept spațiu de nume global, respectiv local. Dacă dicționarul globals este disponibil însă nu conține nicio valoare pentru cheia __builtins__, atunci i se va da ca valoare o referință la dicționarul modulului predefinit builtins și aceasta înainte ca argumentul source să fie parsat. Astfel, puteți controla ce mărimi builtins îi sunt disponibile codului de executat prin simpla inserare a propriului dumneavoastră dicționar __builtins__ în (maparea) globals înainte de transmiterea acesteia către eval(). Dacă maparea locals lipsește, ea va fi înlocuită implicit cu dicționarul globals. Atunci când se omit ambele mapări, expresia va fi executată cu mărimile globals și locals din mediul în care a fost apelată eval(). Țineți seama de faptul că eval() va avea acces doar la domeniile de valabilitate imbricate (adică, la mărimile non-locale) din mediul de închidere dacă (asemenea mărimi) au fost deja referențiate în domeniul din care se apelează eval() (de exemplu, printr-o instrucțiune nonlocal).

Exemplu:

>>> x = 1
>>> eval('x+1')
2

Această funcție poate fi întrebuințată și pentru a se executa obiecte cod (precum cele create de compile()) oarecare. Dacă doriți aceasta, atunci transmiteți-i funcției, în locul unui șir de caractere, un obiect cod. În caz că respectivul obiect cod a fost compilat cu valoarea 'exec' dată argumentului mode, valoarea returnată de eval() va fi None.

Indicații: funcția exec() suportă execuția dinamică a instrucțiunilor. Funcțiile globals() și locals() returnează dicționarul (de nume) global și, respectiv, pe cel local, aflate în vigoare, ceea ce poate fi de folos atunci când respectivele dicționare vor trebui utilizate de către oricare din funcțiile eval() și exec().

În caz că argumentul source este șir de caractere, eventualele spații goale, respectiv tabulatoare, care ar încadra șirul, vor fi eliminate.

A se vedea ast.literal_eval() dacă suntem în căutarea unei funcții capabile să evalueze în siguranță șirurile de caractere prin folosirea doar a unor valori literale.

Lansează un eveniment de auditare exec cu obiectul cod în cauză drept argument. Evenimente provocate de compilarea codului pot fi, de asemenea, lansate.

Schimbat în versiunea 3.13: Argumentele globals și locals pot fi transmise, de acum, sub formă de (argumente) cuvinte-cheie.

Schimbat în versiunea 3.13: Semantica spațiului de nume locals predefinit a fost ajustată conform descrierii din documentația builtin-ului locals().

exec(source, /, globals=None, locals=None, *, closure=None)¶

Atenționare

Această funcție va executa orice cod primit. Apelarea ei cu date de intrare oferite de către un utilizator oarecare poate conduce la vulnerabilități de securitate.

Această funcție suportă execuția dinamică a codului Python. (Argumentul) source trebuie să fie ori un șir de caractere ori un obiect cod. Dacă este șir de caractere, atunci șirul în cauză va fi mai întâi parsat aidoma unei suite de instrucțiuni Python, apoi instrucțiunile respective vor fi executate (cu excepția situației în care intervin erori de sintaxă). [1] Dacă (argumentul) este un obiect cod, el va fi executat pur și simplu. În toate cazurile, codul care va fi executat este presupus drept valid ca fișier de date de intrare (vedeți secțiunea Date de intrare din fișiere din Manualul de referință al limbajului). Atenție la faptul că instrucțiunile nonlocal, yield și return nu pot fi executate în afara unor definiții de funcții iar aceasta inclusiv în situația includerii lor în codul transmis funcției exec(). Valoarea returnată este None.

În toate cazurile, dacă părțile opționale sunt omise, codul se execută în domeniul de valabilitate curent. În cazul când doar (maparea) globals se dă, aceasta trebuie să fie un dicționar de date (și nu vreo subclasă a tipului dicționar), dicționar care va fi utilizat atât pentru variabilele globale cât și pentru cele locale. Dacă sunt date atât globals cât și locals, atunci ele vor fi întrebuințate pentru variabilele globale, respectiv pentru cele locale. Atunci când este dat, locals trebuie să fie (orice) obiect mapare. Amintiți-vă că, la nivel de modul, mărimile globale și cele locale se găsesc în același dicționar.

Notă

Atunci când exec primește două obiecte diferite în calitate de globals și locals, codul va fi executat ca și cum ar fi scufundat în codul definiției unei clase. Aceasta înseamnă că funcțiile și clasele definite în codul care urmează a fi executat nu vor putea accesa variabilele introduse la nivelul cel mai de sus al ierarhiei (căci variabilele „de top” sunt tratate întotdeauna ca variabile de clasă în codul unei definiții de clasă).

Dacă dicționarul globals nu dispune de nicio valoare pentru cheia __builtins__, cheii acesteia i se va da drept valoare o referință la dicționarul modulului predefinit builtins. În acest fel, veți putea controla ce mărimi predefinite (adică, builtins-uri) îi sunt accesibile codul care urmează a fi executat introducând pur și simplu propriul dumneavoastră dicționar __builtins__ în (maparea) globals înainte de a transmiterea acesteia către funcția exec().

Argumentul closure (adică, închidere) specifică o închidere – un tuplu de cellvar-uri (așa-numitele variabile celulă, referențiate din domenii de valabilitate imbricate celui al unei funcții). Este valid numai atunci când (argumentul) object desemnează un obiect cod care include variabile libere (din închidere). Lungimea tuplului trebuie să îi corespundă precis lungimii atributului co_freevars al obiectului cod.

Lansează un eveniment de auditare exec cu obiectul cod în cauză drept argument. Evenimente provocate de compilarea codului pot fi, de asemenea, lansate.

Notă

Funcțiile predefinite globals() și locals() returnează spațiile de nume aflate în vigoare, cel global și respectiv cel local, ceea ce poate fi de folos atunci când respectivele spații de nume vor trebui transmise drept cel de-al doilea și cel de-al treilea din argumentele lui exec().

Notă

(Mărimile) locals implicite acționează aidoma descrierii făcute mai jos pentru locals(). Dați-i un dicționar locals explicit (argumentului omonim) ca să vedeți efectul codului asupra lui locals după ce interpretorul va reveni de la execuția (codului) funcției exec().

Schimbat în versiunea 3.11: Adăugat parametrul closure.

Schimbat în versiunea 3.13: Argumentele globals și locals pot fi transmise, de acum, sub formă de (argumente) cuvinte-cheie.

Schimbat în versiunea 3.13: Semantica spațiului de nume locals predefinit a fost ajustată conform descrierii din documentația builtin-ului locals().

filter(function, iterable, /)¶

Construiește un iterator din acele elemente ale lui iterable (adică, un iterabil) pentru care function (adică, funcția) are valoarea logică adevărat. (Argumentul) iterable poate fi ori o secvență, un container care permite iterații, ori un iterator. Dacă (argumentul) function este None, vom socoti că el desemnează funcția identitate, așadar, toate elementele lui iterable care au valoarea logică fals vor fi eliminate.

Observați că filter(function, iterable) îi este echivalent expresiei generatoare (itemul for itemul in iterable if function(itemul)) în caz că argumentul function nu este None, respectiv lui (itemul for itemul in iterable if itemul) dacă function este None.

A se vedea itertools.filterfalse() pentru funcția complementară, cea care va returna acele elemente ale lui iterable pentru care function va avea valoarea logică fals.

class float(number=0.0, /)¶

class float(string, /)

Returnează un număr în virgulă mobilă construit fie dintr-un șir de caractere fie dintr-un număr.

Exemple:

>>> float('+1.23')
1.23
>>> float('   -12345\n')
-12345.0
>>> float('1e-003')
0.001
>>> float('+1E6')
1000000.0
>>> float('-Infinity')
-inf

Dacă argumentul este șir de caractere, acesta trebuie să includă un număr zecimal, precedat eventual de semn și încadrat, opțional, de spații goale. Semnul poate fi '+' ori '-'; un '+' nu produce efecte asupra valorii numărului pe care îl precede. Argumentul poate fi inclusiv un șir de caractere reprezentând un NaN (adică, o cantitate nu-sunt-număr), respectiv plus sau minus infinit. Mai precis, datele de intrare trebuie să se conformeze regulii de producție gramaticale floatvalue, de mai jos, iar aceasta după ce prefixele și sufixele (eventuale) formate cu spații goale vor fi fost eliminate:

sign          ::= "+" | "-"
infinity      ::= "Infinity" | "inf"
nan           ::= "nan"
digit         ::= <a Unicode decimal digit, i.e. characters in Unicode general category Nd>
digitpart     ::= digit (["_"] digit)*
number        ::= [digitpart] "." digitpart | digitpart ["."]
exponent      ::= ("e" | "E") [sign] digitpart
floatnumber   ::= number [exponent]
absfloatvalue ::= floatnumber | infinity | nan
floatvalue    ::= [sign] absfloatvalue

Scrierea cu litere mari ori mici nu are nicio relevanță aici, astfel că, de exemplu, „inf”, „Inf”, „INFINITY”, respectiv „iNfINity” sunt cu toatele formulări acceptabile pentru plus infinit.

În schimb, dacă argumentul este fie un număr întreg fie un număr în virgulă mobilă, va fi returnat un număr în virgulă mobilă de aceeași valoare (relativ la precizia reprezentării în virgulă mobilă aflată în vigoare în Python). În situația în care valoarea argumentului se găsește în afara plajei de valori valide ale float-urilor din Python, va fi lansată o excepție OverflowError.

Fiind dat un obiect Python oarecare x, float(x) îi este delegat lui x.__float__(). Dacă __float__() nu este definită, atunci se va regresa până la __index__().

Dacă nu se dau argumente, va fi returnată valoarea 0.0.

Tipul float (adică, numere în virgulă mobilă) este prezentat în Tipuri numerice – int, float, complex.

Schimbat în versiunea 3.6: Este permisă scrierea numerelor grupând cifrele acestora în seturi separate de caractere bară-jos, la fel ca în cazul valorilor literale folosite în cod.

Schimbat în versiunea 3.7: Parametrul este acum numai pozițional.

Schimbat în versiunea 3.8: Regresează până la __index__() în caz că nu este definită __float__().

format(value, format_spec='', /)¶

Îi construiește lui value (adică, lui o valoare) o reprezentare „formatată” (pusă într-un format specificat), conform indicațiilor date de format_spec (adică, de specificația formatului). Interpretarea lui format_spec va depinde de tipul (de date al) argumentului value; există, însă, o sintaxă de formatare standard, pe care o respectă majoritatea tipurilor de date predefinite: Mini-limbajul specificației de format.

(Argumentul) format_spec implicit este un șir de caractere vid, ceea ce va produce un efect (al apelului funcției de față) similar celui al apelării lui str(value).

Apelul lui format(value, format_spec) se traduce în type(value).__format__(value, format_spec), ceea ce permite ocolirea dicționarului de instanță atunci când va fi căutată metoda __format__() a (obiectu)lui value. Va fi lansată o excepție TypeError atunci când (argumentul) format_spec este (un șir de caractere) nevid și acțiunea de căutare a metodei ajunge până la object , respectiv atunci când cel puțin unul dintre (argumentul) format_spec și valoarea de returnat nu este șir de caractere.

Schimbat în versiunea 3.4: object().__format__(format_spec) lansează o excepție TypeError atunci când format_spec nu este un șir de caractere vid.

class frozenset(iterable=(), /)

Returnează un obiect frozenset, ce poate conține, eventual, elemente ale lui iterable (adică, iterabilul). frozenset este o clasă predefinită. A se vedea frozenset și Tipuri mulțime – setul și setul înghețat pentru documentații referitoare la această clasă.

Pentru (celel)alte containere, vedeți clasele predefinite set, list, tuple și dict, respectiv modulul collections.

getattr(object, name, /)¶
getattr(object, name, default, /): Returnează valoarea atributului denumit name al lui object (adică, obiectul). (Argumentul) name (adică, numele) trebuie să fie un șir de caractere. Dacă șirul de caractere exprimat de name este chiar numele unui atribut al lui object, atunci rezultatul (acțiunii funcției de față) este chiar valoarea respectivului atribut. Ca exemplu, getattr(x, 'nu_știu_ce') este echivalentă cu x.nu_știu_ce. Dacă atributul denumit nu există, se va returna default, în caz că acesta din urmă a fost dat, iar în caz contrar va fi lansată o excepție AttributeError. (Șirul de caractere) name nu trebuie să fie neapărat un identificator Python (a se vedea setattr()).

Notă

Dat fiind că transformarea numelor private are loc la momentul compilării, utilizatorul trebuie să modifice manual numele unui atribut privat (este vorba despre acele atribute cu numele prefixate de două caractere bară-jos) pentru a-l putea găsi cu getattr().

globals()¶: Returnează dicționarul (de date) care implementează spațiul de numele al modulului în care ne găsim. Atunci când este vorba de cod poziționat în interiorul (codului) unei funcții, dicționarul va fi setat la momentul definirii funcției și va rămâne neschimbat indiferent de unde va fi apelată funcția în cauză.

hasattr(object, name, /)¶: Argumentele sunt un obiect (denumit object) și un șir de caractere (cu numele name). Rezultatul (valoarea întoarsă în urma apelului funcției de față) este True dacă șirul de caractere este chiar numele unui atribut al obiectului, respectiv False în caz contrar. (A fost implementată sub forma apelului getattr(object, name) urmat de observarea eventualei lansări a unei excepții AttributeError.)

hash(object, /)¶: Returnează valoarea hash a obiectului (dacă acesta posedă o astfel de valoare). Valorile hash sunt numere întregi. Ele se folosesc la comparații rapide ale cheilor de dicționar în timpul unei căutări într-un dicționar (de date). Valorile numerice care sunt găsite egale, în urma efectuării comparației, dispun de aceeași valoare hash (chiar dacă sunt de tipuri diferite, precum numerele 1 și 1.0).

Notă

Pentru obiectele care posedă metode __hash__() personalizate, țineți seama de faptul că funcția hash() trunchiază valoarea returnată relativ la lungimea în biți (a unui număr întreg fără semn) de pe mașina (de calcul) gazdă.

help()¶

help(request)

Invocă sistemul de asistență predefinit. (Această funcție a fost gândită pentru o utilizare interactivă.) Dacă nu se dă niciun argument, sistemul de asistență interactiv se va declanșa în consola (terminalul) interpretorului. Când argumentul este un șir de caractere, acest șir va fi căutat ca nume de modul ori de funcție, de clasă, de metodă, respectiv drept cuvânt-cheie sau subiect al documentației, după care (odată ce a fost găsit) o pagină de asistență relevantă va fi afișată în consolă. În caz că argumentul este orice alt obiect, o pagină de asistență relativă la el va fi generată (și afișată).

Nu uitați că, atunci când o bară oblică directă (/) intervine în lista parametrilor unei funcții, afișată ca urmare a apelării lui help(), aceasta presupune că parametrii poziționați la stânga barei oblice directe sunt parametri numai-poziționali. Pentru mai multe informații, a se vedea itemul privitor la parametrii numai-poziționali din lista FAQ/IFF (Întrebări frecvent formulate).

Această funcție i-a fost adăugată spațiului de nume predefinit de către modulul site.

Schimbat în versiunea 3.4: Modificările aduse lui pydoc și lui inspect presupun, în particular, că raportările (oferite de sistemul de asistență) despre prototipurile (sau signaturile) unor apelabili sunt, de acum, mai detaliate și cu un plus de consistență.

hex(integer, /)¶

Convertește un număr întreg într-un șir de caractere hexazecimale, scris cu litere mici și având prefixul „0x”. În caz că integer (adică, un întreg) nu este obiect al clasei Python int, atunci el trebuie să posede măcar o metodă __index__() care să returneze numere întregi. Câteva exemple:

>>> hex(255)
'0xff'
>>> hex(-42)
'-0x2a'

Dacă doriți să transformați un număr întreg într-un șir de caractere hexazecimale, scris fie cu litere mici fie cu majuscule, respectiv fie prefixat fie fără prefix, atunci vă sunt la îndemână modalitățile de mai jos:

>>> '%#x' % 255, '%x' % 255, '%X' % 255
('0xff', 'ff', 'FF')
>>> format(255, '#x'), format(255, 'x'), format(255, 'X')
('0xff', 'ff', 'FF')
>>> f'{255:#x}', f'{255:x}', f'{255:X}'
('0xff', 'ff', 'FF')

Vedeți și format() pentru mai multe informații.

Consultați, de asemenea, int() în legătură cu convertirea unui șir de caractere hexazecimale într-un număr întreg (care a fost) scris (ca șir) în baza de numerație 16.

Notă

Pentru a obține reprezentarea ca șir de caractere hexazecimale a unui număr în virgulă mobilă, utilizați metoda float.hex().

id(object, /)¶

Returnează „identitatea” lui object (adică, a lui obiect). Aceasta este un număr întreg căruia îi este garantată unicitatea și constanța (în sistemul Python) relativă la obiectul în cauză pe întreaga durată a existenței acestuia din urmă. Două obiecte cu existențe care nu se suprapun pot deține aceeași valoare a lui id().

Aceasta (adică, „identitatea”; detaliu de implementare a CPython-ului) este (momentan) adresa obiectului în memorie.

Lansează un eveniment de auditare builtins.id cu argumentul id.

input()¶

input(prompt, /)

Atunci când se dă argumentul prompt (adică, promptul), acesta va fi înscris în fluxul de ieșire standard (adică, în standard output) fără a i se adăuga niciun caracter rând-nou drept sufix. Funcția va citi apoi un rând (nou) din datele de intrare, îl va converti într-un șir de caractere (eliminând însă eventualul sufix dat de vreun caracter rând-nou), după care va returna rezultatul convertirii. Când se ajunge la EOF (caracterul final-de-fișier), va fi lansată o excepție EOFError. De exemplu:

>>> s = input('--> ')
--> Monty Python's Flying Circus
>>> s
"Monty Python's Flying Circus"

În caz că a fost încărcat (în prelabil) modulul readline, funcția input() îl va întrebuința pentru a ne pune la dispoziție capabilități sofisticate de editare a liniei de comandă precum și a istoricului.

Lansează un eveniment de auditare builtins.input cu argumentul prompt înainte de citirea datelor de intrare.

Lansează un eveniment de auditare builtins.input/result cu rezultatul (drept argument) după ce datele de intrare au fost citite cu succes.

class int(number=0, /)¶

class int(string, /, base=10)

Întoarce un obiect (număr) întreg construit fie dintr-un număr (argumentul number) fie dintr-un șir de caractere (argumentul string), respectiv returnează 0 atunci când nu se dau argumente.

Exemple:

>>> int(123.45)
123
>>> int('123')
123
>>> int('   -12_345\n')
-12345
>>> int('FACE', 16)
64206
>>> int('0xface', 0)
64206
>>> int('01110011', base=2)
115

Dacă argumentul (dat) x dispune de o metodă __int__(), atunci int(x) va întoarce (valoarea returnată de) x.__int__(). Dacă argumentul posedă metoda __index__(), atunci va fi întoarsă (valoarea returnată de) x.__index__(). În sfârșit, dacă argumentul a implementat metoda __trunc__(), se va întoarce (valoarea returnată de) x.__trunc__(). Pentru numere (argumente) în virgulă mobilă, trunchierea se face prin lipsă când numerele sunt pozitive, respectiv prin adaos când sunt negative.

În situația când sau argumentul (întâi) nu este număr sau i se dă o valoare explicită lui base (adică, bazei de numerație), argumentul (întâi) trebuie să fie sau un șir de caractere sau o instanță a uneia din clasele bytes și bytearray, care instanță să reprezinte un număr întreg exprimat în baza de numerație base. În mod opțional, șirul de caractere poate fi precedat fie de + fie de - (fără să existe spații goale între prefix și acesta), poate fi prefixat cu zerouri, poate fi încadrat de spații goale, în fine, poate avea (caracterele) cifrele grupate în seturi separate prin caractere bară-jos.

Un șir de caractere care desemnează un număr întreg exprimat în baza de numerație n conține (doar) „cifre”, fiecare „cifră” corespunzându-i unei valori întregi situate între 0 și n-1 (inclusiv). Valorile 0–9 se reprezintă prin caracterele Unicode corespunzând cifrelor zecimale. Valorile 10–35 pot fi reprezentate de caracterele (de literă, ASCII) de la a la z (ori de la A la Z). Valoarea implicită a argumentului base este 10. Bazele de numerație acceptate sunt 0 și (numerele din plaja) 2–36. Șirurile date în baza 2, în baza 8 și în baza 16 pot fi prefixate, opțional, cu 0b/0B, 0o/0O și respectiv 0x/0X, aidoma valorilor literale care exprimă numere întregi întâlnite în codul Python. Relativ la baza (de numerație) 0, șirul de caractere va fi interpretat în același fel cu orice literal întreg din codul Python, adică folosindu-i-se prefixul la determinarea bazei de numerație, 2, 8, 10 ori 16. În plus, în baza 0 nu sunt permise prefixele date de zerouri: astfel, int('010', 0) nu va fi acceptat, în timp ce atât int('010') cât și int('010', 8) vor fi acceptate.

Tipul (de date număr) întreg este prezentat în Tipuri numerice – int, float, complex.

Schimbat în versiunea 3.4: Dacă base nu este instanță a lui int însă obiectul base are o metodă base.__index__, această metodă va fi apelată pentru a determina o valoare întreagă a (argumentu)lui base (adică, a bazei de numerație). Versiunile anterioare (ale funcției) întrebuințau metoda base.__int__ în locul metodei base.__index__.

Schimbat în versiunea 3.6: Este permisă scrierea numerelor grupând cifrele acestora în seturi separate de caractere bară-jos, la fel ca în cazul valorilor literale folosite în cod.

Schimbat în versiunea 3.7: Primul parametru (ori argument) este, de acum, numai-pozițional.

Schimbat în versiunea 3.8: Regresează până la __index__() atunci când nu este definită __int__().

Schimbat în versiunea 3.11: Delegarea lui __trunc__() este scoasă din uz.

Schimbat în versiunea 3.11: Datele de intrare sub formă de șiruri de caractere int cât și reprezentările șirurilor de caractere pot fi limitate pentru a se evita atacurile (informatice de tip) denial of service (adică, interzicerea serviciului). Va fi lansată o excepție ValueError atunci când se depășește limita atât la convertirea unui șir de caractere într-un (obiect) int cât și la conversia unui (obiect) int într-un șir de caractere. Consultați documentația privitoare la restricții de lungime la conversia dintre șiruri și întregi.

isinstance(object, classinfo, /)¶: Returnează True dacă argumentul object (adică, obiectul) este o instanță fie a argumentului (clasă) classinfo fie a vreunui moștenitor (direct, indirect ori virtual) al acestuia din urmă. Dacă object nu este obiect al niciunuia din tipurile anterioare, atunci funcția va întoarce întotdeauna False. Dacă classinfo este un tuplu de obiecte tip (de date) (ori, în mod recursiv, de tupluri de acest fel) sau un (obiect) tip uniune de tipuri (de date) diverse, (funcția) va întoarce True în caz că object este instanță a vreunuia din aceste tipuri (de date). Atunci când classinfo nu este tip (de date) și nici tuplu format din tipuri (de date) și alte asemenea tupluri, va fi lansată o excepție TypeError. Nicio atare excepție TypeError nu va putea fi lansată relativ la vreun tip (de date) invalid dacă (acesta) a trecut cu succes de vreo filtrare (precedentă).

Schimbat în versiunea 3.10: classinfo poate fi un (obiect) tip uniune.

issubclass(class, classinfo, /)¶: Returnează True dacă (argumentul) class (adică, o clasă) îi este subclasă (directă, indirectă, virtuală) (argumentu)lui (clasă) classinfo. Orice clasă este socotită subclasă a ei însăși. (Argumentul) classinfo poate fi un tuplu de obiecte clasă (ori, în mod recursiv, de tupluri de acest fel) precum și un (obiect) tip uniune, situație în care (funcția de față) va returna True când class îi este subclasă oricăruia din elementele care îl alcătuiesc pe classinfo. În restul cazurilor, va fi lansată o excepție TypeError.

Schimbat în versiunea 3.10: classinfo poate fi un (obiect) tip uniune.

iter(iterable, /)¶

iter(callable, sentinel, /)

Întoarce un obiect iterator. Primul argument va fi interpretat diferit în funcție de prezența celui de-al doilea argument. Fără cel de-al doilea argument, primul argument trebuie să fie un obiect colecție, care să suporte fie protocolul de iterabil (cu alte cuvinte, metoda __iter__()) fie pe cel de secvență (adică, metoda __getitem__(), cu argumente numere întregi începând de la 0). În caz că niciunul din protocoale nu este suportat, se va lansa o excepție TypeError. Dacă argumentul al doilea, sentinel (adică, santinela), este dat, atunci primul argument trebuie să fie un obiect apelabil. Iteratorul creat în această situație îl va apela pe callable (adică, apelabilul) fără argumente ori de câte ori va exista un apel al metodei sale __next__(); dacă valoarea de returnat va fi egală cu cea a lui sentinel, se va lansa o excepție StopIteration, în caz contrar valoarea urmând a fi returnată.

A se vedea și Tipuri de iterator.

O aplicație folositoare a celei de-a doua forme a lui iter() este la construcția unui cititor pe-blocuri(-de-date). Ca exemplu, iată citirea unor blocuri (de date) de lungime fixă din fișierul binar al unei baze de date, citire efectuată până la întâlnirea finalului de fișier:

from functools import partial
with open('datele_mele.db', 'rb') as fișierul:
    for blocul in iter(partial(fișierul.read, 64), b''):
        procesează_blocul_de_date(blocul)

len(object, /)¶: Returnează lungimea (adică, numărul de elemente ale) unui obiect. Argumentul poate fi o secvență (precum un șir de caractere, un obiect octeți, un tuplu, o listă ori o plajă de valori) sau o colecție (cum ar fi un dicționar de date, un set, respectiv un set înghețat).

(Pentru moment, detaliu de implementare al CPython-ului) len va lansa excepții OverflowError dacă va întâlni lungimi mai mari decât sys.maxsize; ca, de exemplu, range(2 ** 100).

class list(iterable=(), /): În loc să fie o funcție (ori o comandă), (clasa) list este, de fapt, un tip de secvență mutabilă (de date), după cum puteți afla din documentațiile din Liste și din Tipuri secvență – lista, tuplul, plaja de valori.

locals()¶

Returnează un obiect mapare (adică, o asociere) reprezentând tab(e)la de simboluri locale aflate în vigoare, cu numele variabilelor drept chei și cu referințele curente ale acestor variabile drept valori.

Relativ la domeniul de valabilitate al modulului (curent), la fel ca atunci când o utilizăm fie pe exec() fie pe eval() cu un singur spațiu de nume, funcția de față va returna același spațiu de nume ca și globals().

Relativ la domeniul de valabilitate al clasei (curente), funcția de față va returna spațiul de nume care urmează a fi transmis constructorului meta-clasei.

Dacă o utilizăm fie pe exec() fie pe eval() cu argumente locals și globals diferite, funcția de față va returna spațiul de nume local aflat în vigoare la apelul ei.

În oricare din cazurile anterioare, fiecare apel al lui locals() efectuat într-un cadru de execuție dat va întoarce același obiect mapare. Modificările întreprinse prin intermediul obiectului mapare returnat de locals() vor fi vizibile drept variabile locale asignate, reasignate sau șterse, în timp ce asignarea, reasignarea și ștergerea relative la variabile locale vor afecta de îndată conținutul obiectului mapare întors (de funcția de față).

Pe de altă parte, într-un domeniu de valabilitate optimizat (precum cel de funcții, de generatori și de corutine), fiecare apel al lui locals() va returna un dicționar (de date) nou, conținând legăturile curente ale variabilelor locale de funcție precum și referințele la (obiecte) celulă non-locale, în timp ce asignarea, reasignarea, respectiv ștergerea variabilelor locale și a referințelor la (obiecte) celulă non-locale nu vor afecta conținutul niciunuia din dicționarele (de date) returnate anterior.

Apelarea lui locals() ca parte a unei comprehensiuni realizate în codul unei funcții, în cel al unui generator ori în cel al unei corutine este echivalentă apelării acesteia din domeniul de valabilitate ambient, cu particularitatea că variabilele iterative inițializate ale comprehensiunii vor fi incluse (acestui ansamblu locals). În alte domenii de valabilitate, (funcția de față) se comportă ca și cum comprehensiunea ar funcționa ca o funcție imbricată.

Apelarea lui locals() ca parte a unei expresii generatoare este la fel cu apelarea ei din codul unei funcții generatoare imbricate.

Schimbat în versiunea 3.12: Comportamentul lui locals() într-o comprehensiune a fost actualizat în conformitate cu descrierea făcută în PEP 709.

Schimbat în versiunea 3.13: Parte din PEP 667, semantica mutării acelor obiecte mapare pe care le returnează funcția de față este, de acum, (bine) definită. La fel și comportamentul (funcției de față) într-un domeniu de valabilitate optimizat, descris mai sus. În afară de a fi (bine) definit, comportamentul în alte domenii de valabilitate rămâne neschimbat relativ la versiunile precedente (ale Python-ului).

map(function, iterable, *iterables)¶: Întoarce un iterator care aplică (argumentul) function (adică, funcția) fiecăruia din itemii (argumentu)lui iterable (adică, iterabilul), producând rezultatele. În caz că sunt transmise și argumentele iterables, (argumentul) function va trebui să accepte tot atâtea argumente (câți iterabili au fost transmiși) și să fie aplicat asincron (în paralel) tuturor itemilor din toți acești iterabili. Când intervin mai mulți iterabili, iteratorul se va opri la încheierea celui mai scurt dintre aceștia. Pentru situațiile în care datele de intrare funcții sunt aranjate dinainte sub formă de tupluri de argumente, a se consulta itertools.starmap().

max(iterable, /, *, key=None)¶

max(iterable, /, *, default, key=None)

max(arg1, arg2, /, *args, key=None)

Îl returnează pe cel mai mare din itemii (argumentu)lui iterable (adică, iterabilul) sau pe cel mai mare dintre două sau mai multe argumente (ne referim la arg1, arg2, args).

Când este transmis un singur argument (numai) pozițional, el trebuie să fie un iterabil. Va fi înapoiat cel mai mare element al său. Când se transmit două sau mai multe argumente (numai) poziționale, cel mai mare dintre aceste argumente poziționale va fi returnat.

Dispunem de două argumente numai cuvânt-cheie opționale. Argumentul key (adică, cheia) precizează o funcție de ordonare cu un singur argument aidoma celei întrebuințate la list.sort(). Argumentul default (adică, de obicei sau implicit) specifică obiectul de returnat în caz că iterabilul transmis este vid. În situația când iterabilul transmis este vid însă (valoarea lui) de obicei nu este transmisă, va fi lansată o excepție ValueError.

Dacă survin mai mulți itemi de valoare maximă, funcția de față îl va returna pe cel întâlnit primul. Un atare comportament este în linia celor întreprinse de (celel)alte unelte dedicate sortării într-un mod uniform precum sorted(iterable, key=keyfunc, reverse=True)[0] și heapq.nlargest(1, iterable, key=keyfunc).

Schimbat în versiunea 3.4: Adăugat argumentul numai cuvânt-cheie default.

Schimbat în versiunea 3.8: (Argumentul) key poate fi None.

class memoryview(object): Întoarce un obiect „vedere de memorie” construit din argumentul transmis. Consultați Vederi de memorie pentru mai multe informații.

min(iterable, /, *, key=None)¶

min(iterable, /, *, default, key=None)

min(arg1, arg2, /, *args, key=None)

Îl returnează pe cel mai mic din itemii (argumentu)lui iterable (adică, iterabilul) sau pe cel mai mic dintre două sau mai multe argumente (ne referim la arg1, arg2, args).

Când este transmis un singur argument (numai) pozițional, el trebuie să fie un iterabil. Va fi înapoiat cel mai mic element al său. Când se transmit două sau mai multe argumente (numai) poziționale, cel mai mic dintre aceste argumente poziționale va fi returnat.

Dispunem de două argumente numai cuvânt-cheie opționale. Argumentul key (adică, cheia) precizează o funcție de ordonare cu un singur argument aidoma celei întrebuințate la list.sort(). Argumentul default (adică, de obicei sau implicit) specifică obiectul de returnat în caz că iterabilul transmis este vid. În situația când iterabilul transmis este vid însă (valoarea lui) de obicei nu este transmisă, va fi lansată o excepție ValueError.

Dacă survin mai mulți itemi de valoare minimă, funcția de față îl va returna pe cel întâlnit primul. Un atare comportament este în linia celor întreprinse de (celel)alte unelte dedicate sortării într-un mod uniform precum sorted(iterable, key=keyfunc)[0] și heapq.nsmallest(1, iterable, key=keyfunc).

Schimbat în versiunea 3.4: Adăugat argumentul numai cuvânt-cheie default.

Schimbat în versiunea 3.8: (Argumentul) key poate fi None.

next(iterator, /)¶
next(iterator, default, /): Captează itemul următor dintr-un iterator apelând metoda __next__() a acestuia. Dacă se dă (argumentul) default (adică, implicit), atunci valoarea lui va fi returnată când se încheie iteratorul, în caz contrar fiind lansată o excepție StopIteration.

class object¶: Aceasta este clasa de bază originară a tuturor celorlalte clase. Ea dispune de metode care le sunt comune tuturor instanțelor de clase Python. Atunci când constructorul (ei) este apelat, el va returna un obiect nou, fără niciun fel de particularitate. Constructorul (ei) nu acceptă argumente.

Notă

Instanțele (clasei) object nu posedă atribute __dict__, motiv pentru care nu-i veți putea atribui niciun atribut oarecare vreunei instanțe a lui object.

oct(integer, /)¶

Convertește un număr întreg la un șir de caractere octale prefixat cu „0o”. Rezultatul este o expresie Python validă. În caz că (argumentul) integer (adică, un întreg) nu este obiect al clasei Python int, el trebuie să dețină o metodă __index__() care returnează numere întregi. De exemplu:

>>> oct(8)
'0o10'
>>> oct(-56)
'-0o70'

Când doriți să transformați un număr întreg într-un șir de caractere octale, cu sau fără prefixul „0o”, puteți întrebuința una dintre modalitățile care urmează.

>>> '%#o' % 10, '%o' % 10
('0o12', '12')
>>> format(10, '#o'), format(10, 'o')
('0o12', '12')
>>> f'{10:#o}', f'{10:o}'
('0o12', '12')

Vedeți și format() pentru mai multe informații.

open(file, mode='r', buffering=-1, encoding=None, errors=None, newline=None, closefd=True, opener=None)¶

Îl deschide pe file (adică, fișierul) și returnează un obiect fișier corespunzător. În caz că fișierul nu poate fi deschis, se va lansa o excepție OSError. Consultați Citirea și scrierea fișierelor pentru mai multe exemple privitoare la cum se folosește funcția de față.

(Argumentul) file este un obiect ca-o-cale-de-acces care ne pune la dispoziție sau denumirea căii de acces (fie absolută fie relativă la directorul în care ne aflăm) la fișierul care urmează să fie deschis sau descriptorul de fișier, exprimat printr-un număr întreg, al fișierului de încorporat. (În caz că se dă un descriptor de fișier, acesta va fi închis atunci când se va închide obiectul I/E returnat, cu excepția situației când (argumentul) closefd este setat la False.)

(Argumentul) mode (adică, modul) este un șir de caractere opțional care precizează felul în care file va fi deschis. Are valoarea implicită 'r', ceea ce înseamnă deschidere pentru citirea (lui file) în modul text. Alte valori tipice sunt 'w', adică (deschidere pentru) scriere (dacă fișierul există, atunci conținutul său va fi șters), 'x' pentru creare(a fișierului) în caz că nu există deja, respectiv 'a' pentru adăugare (ceea ce înseamnă că, în unele sisteme Unix, toate acțiunile de scriere vor adăuga conținut la finalul fișierului indiferent de poziția curentă a cursorului). În modul text, dacă (argumentul) encoding (adică, codificarea) nu este precizat, atunci codificarea folosită va depinde de platforma (de calcul): locale.getencoding() este apelată pentru a se obține codificarea locală aflată în vigoare. (Când întreprindeți citiri și scrieri de biți în formă brută, utilizați modul binar și lăsați-l pe encoding nespecificat.) Modurile disponibile sunt:

Caracterul	Semnificația
`'r'`	deschidere pentru citire (implicită)
`'w'`	deschidere pentru scriere, ștergând întâi ceea ce s-a scris deja
`'x'`	deschidere cu crearea fișierului (nou), nu va reuși dacă fișierul există deja
`'a'`	deschidere pentru scriere, va adăuga conținutul la sfârșit dacă fișierul există
`'b'`	modul binar
`'t'`	modul text (implicit)
`'+'`	deschidere pentru actualizare (citire și scriere)

Modul implicit este 'r' (deschidere pentru citirea de text, mod sinonim cu 'rt'). Modurile 'w+' și 'w+b' deschid fișierul însă îi trunchiază conținutul.

Conform celor prezentate în Vedere de ansamblu, Python-ul face deosebirea între (operațiunile) I/E binare și cele (de) text. Fișierele deschise în modul binar (adică, atunci când îl găsim pe 'b' în argumentul mode) își returnează conținutul sub formă de obiecte bytes, în absența oricărei codificări. În modul text (mod implicit, respectiv cel în care ne aflăm atunci când îl găsim pe 't' în argumentul mode), conținutul fișierului va fi returnat sub formă de str, octeții (conținutului) fiind decodificați mai întâi fie conform unei codificări (implicite) care depinde de platforma (de calcul) pe care lucrăm fie conform unei codificări anumite dacă aceasta din urmă este specificată în encoding.

Notă

Python-ul nu depinde de înțelesul pe care îl acordă sistemul de operare noțiunii de fișier text; întreaga procesare (cerută de funcția de față) se efectuează de către Python, fiind, așadar, independentă de platforma (de calcul).

(Argumentul) buffering (adică, o memorare-tampon) este un număr întreg opțional folosit la implementarea policiticii de memorare tampon (provizorie). Transmiteți-i (valoarea) 0 pentru a opri această memorare temporară (se permite doar în modul binar), 1 pentru opțiunea de a memora temporar rândul curent (se acceptă doar în modul text), respectiv un număr întreg > 1 pentru a indica mărimea în octeți a unei memorii-tampon de mărime constantă. Nu uitați că această modalitate de a specifica mărimea memoriei-tampon se aplică doar la (operațiile) I/E binare cu memorie-tampon, în timp ce TextIOWrapper (adică, fișierele deschise cu mode='r+') vor întrebuința o altfel de memorare temporară. Pentru a dezafecta memorarea temporară la TextIOWrapper, luați în considerare folosirea fanionului write_through la io.TextIOWrapper.reconfigure(). Atunci când nu se dă niciun argument buffering, politica implicită de memorare temporară va funcționa după cum urmează:

Fișierele binare sunt memorate temporar în calupuri (blocuri) de mărime constantă; mărimea memoriei-tampon se alege folosind o (tehnică) euristică la determinarea „mărimii blocului” (standard de memorie) al dispozitivului pe care lucrăm, respectivând regresând, dacă este cazul, către io.DEFAULT_BUFFER_SIZE. Pe multe sisteme (de calcul), memoria-tampon are o lungime cuprinsă, de obicei, între 4096 și 8192 de octeți.
Fișierele text „interactive” (adică, fișierele pentru care metoda isatty() va returna True) întrebuințează memorarea temporară a rândului (de text). Alte fișier text utilizează politica prezentată mai sus în cazul fișierelor binare.

(Argumentul) encoding desemnează numele codificării utilizate fie la decodificarea fie la codificarea lui file. El trebuie folosit numai în modul text. Codificarea implicită (prestabilită) este dependentă de platforma (de calcul) (adică, este ceea ce va returna locale.getencoding()), însă poate fi întrebuințată oricare din codificările de text suportate de Python. Consultați modulul codecs pentru lista codificărilor acceptate.

(Argumentul) errors (adică, erorile) este un șir de caractere opțional care precizează cum se vor aborda erorile (excepțiile) de codificare și de decodificare – nu trebuie folosit în modul binar. O varietate de rutine de tratare a erorilor tipice ne stau la dispoziție (listate în Rutine de tratare a erorilor), nemaivorbind de faptul că orice nume (asociat unei proceduri) legat de tratarea erorilor, care a fost deja înregistrat cu codecs.register_error(), este acceptat. Printre numele standard avem:

'strict' (utilizat) ca să se lanseze o excepție ValueError când survine o eroare de codificare. Valoarea implicită de None (a lui errors) va produce același efect.
'ignore' (utilizat când se) ignoră erorile. Atenție la faptul că ignorarea erorilor de codificare (a datelor) poate conduce la pierderi de date.
'replace' (utilizat deoarece) cauzează inserarea unui marcaj înlocuitor (cum ar fi '?') acolo unde datele sunt malformate.
'surrogateescape' (utilizat pentru că) va transforma orice octeți incorecți (care nu pot fi decodificați) în componente inferioare de unități surogat de cod (valori Unicode), din plaja de valori pornind de la U+DC80 și până la U+DCFF, inclusiv. Aceste unități surogat de cod vor fi înlocuite cu octeții inițiali atunci când se va folosi rutina de tratare a erorii (înregistrată ca) surrogateescape în acțiunea de scriere a datelor. O atare capacitate este utilă la procesarea fișierelor cărora nu le cunoaștem codificarea.
'xmlcharrefreplace' trebuie folosit doar la scrierea în file. Caracterele care nu pot fi procesate de codificarea în vigoare vor fi înlocuite cu referințe de caractere XML corespunzătoare &#nnn;.
'backslashreplace' (utilizat pentru că) va înlocui datele malformate cu secvențe escape, realizate în Python cu caractere bară-oblică-inversă.
'namereplace' (de asemeni, de folosit doar la scrierea în file) (utilizat pentru că) va înlocui caracterele care nu pot fi procesate cu secvențe escape (de eludare) \N{...}.

(Argumentul) newline (adică, rând-nou) determină cum se parsează caracterele rând-nou provenite din fluxul de caractere. El poate fi None, '', '\n', '\r' și '\r\n'. (Parsarea) funcționează după cum urmează:

Atunci când datele de intrare sunt citite din flux iar newline este setat ca None, va fi activat modul universal al caracterelor rând-nou. Rândurile (de caractere) din datele de intrare se pot termina în '\n', '\r', respectiv în '\r\n' și toate aceste caractere vor fi înlocuite cu '\n' înainte de returnarea lor la apelant. Dacă newline este setat ca '', modul universal al caracterelor rând-nou se activează, însă finalurile de rând îi sunt întoarse apelantului fără să fi fost modificate. Pentru orice altă valoare permisă (ca setare a lui newline), rândurile de date de intrare se pot termina numai cu șirul de caractere dat (adică, cel al setării) iar finalurile de rând i se vor returna apelantului (tot) fără să fi fost modificate.
Atunci când se scriu date de ieșire în flux iar newline este setat ca None, orice caracter '\n' care este scris va fi înlocuit cu caracterul separator de rânduri (rând-nou) prestabilit (implicit) al sistemului de operare (în care lucrăm), os.linesep. Dacă newline este setat ca '' ori ca '\n', nu se va realiza nicio înlocuire (a caracterelor rând-nou). Dacă newline are oricare altă valoare permisă, atunci fiecare caracter '\n' care este scris va fi înlocuit cu valoarea respectivă (a setării lui newline).

Dacă (argumentul) closefd este False și (pentru file) a fost dat un descriptor de fișier în locul unui nume de fișier (a unei denumiri de cale de acces), atunci descriptorul de fișier în cauză va fi menținut deschis (și) după închiderea fișierului. În schimb, atunci când se dă un nume de fișier (pentru file), (argumentul) closed trebuie să fie neapărat True (valoarea sa implicită); în caz contrar, va fi lansată o eroare (excepție).

Un mecanism personalizat de deschidere (a lui file) va putea fi întrebuințat la funcția de față dacă (argumentu)lui opener (adică, deschizătorul) îi va fi transmis un asemenea apelabil. Descriptorul de fișier al obiectului fișier în cauză va fi obținut prin apelarea acestui opener, căruia îi vor fi setate argumentele file și flags. (Apelabilul) opener va trebui să întoarcă un descriptor de fișier deschis (folosirea lui os.open pe post de opener ne va pune la dispoziție aceeași funcționalitate precum cea a setării (lui opener) la None).

Fișierul nou creat este de nemoștenit (de către alte procese; non-succesoral).

Exemplul următor utilizează parametrul dir_fd al funcției os.open() pentru a deschide un fișier situat într-un director dat:

>>> import os
>>> descriptorul_directorului = os.open('un_director_oarecare', os.O_RDONLY)
>>> def deschizător(path, flags):
...     return os.open(path, flags, dir_fd=descriptorul_directorului)
...
>>> with open('sâcsâc.txt', 'w', opener=deschizător) as f:
...     print('Acest mesaj va fi scris în: un_director_oarecare/sâcsâc.txt', file=f)
...
>>> os.close(descriptorul_directorului)  # evitați pierderea resursei

Tipul (de date al) acelui obiect fișier pe care îl returnează funcția open() depinde de argumentul mode (folosit). Atunci când o utilizăm pe open() pentru a deschide un fișier în modul text ('w', 'r', 'wt', 'rt' șamd.), ea va returna o subclasă a lui io.TextIOBase (mai precis, pe io.TextIOWrapper). Atunci o întrebuințăm (pe funcția de față) pentru a deschide un fișier în modul binar, cu folosirea unei memorii-tampon, clasa returnată va fi o subclasă a lui io.BufferedIOBase. Clasa anume nu rămâne aceeași: la citiri în modul binar, se returnează (un obiect clasă) io.BufferedReader; la scrieri și la adăugări de realizat în modul binar, se întoarce io.BufferedWriter și, în sfârșit, în modul citit/scris se va returna io.BufferedRandom. Când memoria-tampon este dezafectată, va fi întors însăși fluxul brut de date, o subclasă a lui io.RawIOBase, adică io.FileIO.

Vedeți, de asemenea, modulele privitoare la manipularea fișierelor, precum fileinput, io (în care este declarată open()), os, os.path, tempfile și shutil.

Lansează un eveniment de auditare open cu argumentele path, mode, flags.

Argumentele mode și flags pot sau să sufere modificări sau să parvină din apelul original.

Schimbat în versiunea 3.3:

A fost adăugat parametrul opener.
A fost adăugat modul 'x'
Până acum era lansată excepția IOError, excepție care este, de acum, un pseudonim al lui OSError.
Se lansează, de acum, excepția FileExistsError în caz că fișierul pe care dorim să-l deschidem în modul deschidere-cu-creare ('x') există deja.

Schimbat în versiunea 3.4:

Fișierul este, de acum, de nemoștenit.

Schimbat în versiunea 3.5:

Dacă apelul (de) sistem este întrerupt iar rutina de tratare a semnalului (răspunzător de întrerupere) nu lansează nicio excepție, funcția va încerca din nou, de acum, să realizeze apelul (de) sistem în loc să lanseze o excepție InterruptedError (consultați PEP 475 pentru motivație).
A fost adăugată rutina de tratare a erorii (înregistrată ca) 'namereplace'.

Schimbat în versiunea 3.6:

Suport adăugat pentru acceptarea de obiecte care implementează clasa (abstractă) os.PathLike.
În Windows, dechiderea unei memorii-tampon a consolei (terminalului) poate returna o subclasă a lui io.RawIOBase diferită de io.FileIO.

Schimbat în versiunea 3.11: A fost eliminat modul 'U'.

ord(character, /)¶

Returnează valoarea ordinală a unui caracter (Unicode).

Atunci când (valoarea) argumentul(ui) este un șir de caractere (care desemnează un caracter Unicode) cu un singur element, se va returna un număr întreg reprezentând valoarea (punctul de cod) Unicode a(l) caracterului respectiv. De exemplu, ord('a') întoarce numărul întreg 97 iar ord('€') (simbolul Euro) returnează 8364. Este inversa funcției chr().

Dacă (valoarea) argumentul(ui) este fie un obiect bytes fie un obiect bytearray de lungime 1, se va returna valoarea octetului său. Ca exemplu, ord(b'a') întoarce numărul întreg 97.

pow(base, exp, mod=None)¶

Returnează (argumentul) base (adică, baza) ridicat la puterea (dată de valoarea transmisă argumentului) exp (adică, exponentul); în caz că se dă (argumentul) mod (adică, modulo), va fi returnată valoarea obținută după calculul lui modulo mod din valoarea lui base ridicat la puterea exp (calcul realizat mai eficient decât cel presupus de folosirea expresiei pow(base, exp) % mod). Forma cu două argumente a funcției de față, adică pow(base, exp), este echivalentă cu utilizarea operatorului putere: base**exp.

Atunci când argumentele iau valori care aparțin unor tipuri (de date) numerice predefinite diferite, vor fi aplicate regulile de conversie cerute de aritmetica operatorilor în baza de numerație 2. Pentru operanzi int, rezultatul va fi de același tip cu operanzii (după conversie), excepție făcând cazul când cel de-al doilea operand este negativ; într-o asemenea situație, toate argumentele vor fi convertite mai întâi în float-uri, apoi rezultatul va fi returnat sub formă de float. De exemplu, pow(10, 2) va întoarce 100 pe când pow(10, -2) va returna 0.01. Când avem o bază negativă, de tip int ori float, și un exponent care nu este număr întreg, rezultatul ne va fi dat sub formă de număr complex (adică, de instanță a clasei complex). De exemplu, pow(-9, 0.5) va întoarce o valoare apropiată de 3j. Pe de altă parte, pentru o bază negativă, de tip int ori float, și un exponent număr întreg, rezultatul ne va fi dat sub formă de număr în virgulă mobilă (adică, de float). Astfel, pow(-9, 2.0) returnează 81.0.

Pentru operanzi base și exp de tip int, atunci când se dă (argumentul) mod, acest mod trebuie să fie și el de tip întreg și, în plus, de valoare nenulă. Când se dă mod iar exp este negativ, valorile (întregi) ale lui base și mod trebuie să fie numere prime între ele. Într-o atare situație, se va returna pow(inv_base, -exp, mod), unde inv_base reprezintă simetricul lui base la operația de înmulțire modulo mod.

Iată un exemplu de calcul al lui inv_base, și anume inversul (simetricul) lui 38 (la înmulțirea) modulo 97:

>>> pow(38, -1, mod=97)
23
>>> 23 * 38 % 97 == 1
True

Schimbat în versiunea 3.8: În cazul unor operanzi int, forma cu trei argumente a lui pow acceptă, de acum, valori negative ale celui de-al doilea argument, permițând astfel calculul elementelor simetrice la înmulțirea modulară.

Schimbat în versiunea 3.8: Permite argumente (numai) cuvânt-cheie. Până acum, erau admise doar argumente (numai) poziționale.

print(*objects, sep=' ', end='\n', file=None, flush=False)¶

Scrie (argumentele) objects (adică, obiectele) în fluxul de text file (adică, fișierul deschis), separându-le prin (valoarea argumentului) sep (adică, separatorul) și adăugând la final (valoarea argumentului) end. (Argumentele) sep, end, file și flush, dacă dorim să le transmitem, trebuie date sub formă de argumente (numai) cuvânt-cheie.

Argumentele care nu sunt date sub formă de cuvânt-cheie vor fi convertite, cu toatele, în șiruri de caractere, așa cum procedează str(), vor fi separate prin sep și urmate, la final, de end. Atât sep cât și end trebuie să fie (ca valoare) șiruri de caractere; dacă sunt date ca None, atunci înseamnă că (funcției de față) i se cere să le întrebuințeze valorile implicite (prestabilite). Dacă nu sunt furnizate objects, print() va scrie doar end (în flux).

Argumentul file trebuie să fie un obiect care dispune de o metodă write(string); în caz că file nu este dat ori este None, se va utiliza sys.stdout. Dat fiind că argumentele care urmează a fi scrise sunt convertite mai întâi în șiruri de caractere tipografice, print() nu trebuie folosită cu obiecte fișier (deschise) în modul binar. Pentru astfel de situații, întrebuințați-o pe file.write(...).

Utilizarea memoriei-tampon la scrierea în fluxul de ieșire este, de obicei, decisă de către (setările lui) file. Cu toate acestea, atunci când (argumentul) flush (adică, fără temporizare sau de îndată) a primit valoarea logică adevărat, în fluxul de ieșire se va scrie fără temporizare (adică, fără folosirea unei memorii-tampon).

Schimbat în versiunea 3.3: Adăugat argumentul (numai) cuvânt-cheie flush.

class property(fget=None, fset=None, fdel=None, doc=None)¶

Returnează atributul (unei clase) dat de (un obiect) proprietate.

(Argumentul) fget desemnează o funcție de folosit la obținerea (citirea) valorii atributului (adică, un getter). (Argumentul) fset desemnează o funcție de folosit la setarea (scrierea) valorii atributului (adică, un setter). (Argumentul) fdel desemnează o funcție de folosit la ștergerea valorii atributului (adică, un deleter). Iar (argumentul) doc se ocupă de crearea unui docstring (adică, a unui șir de documentație) privitor la atribut.

O întrebuințare tipică este la definirea atributului manageriat (de la englezescul, ca jargon informatic, managed) x:

class C:
    def __init__(self):
        self._x = None

    def citește_l_pe_x(self):        # un "getter"
        return self._x

    def setează_l_pe_x(self, value): # un "setter"
        self._x = value

    def șterge_l_pe_x(self):         # un "deleter"
        del self._x

    x = property(citește_l_pe_x, setează_l_pe_x, șterge_l_pe_x, \
                "Eu sunt proprietatea 'x'.")

Dacă c este o instanță a lui C, atunci c.x îl va invoca pe getter, c.x = valoarea_cutare îl va invoca pe setter, respectiv del c.x îl va invoca pe deleter.

Dacă este setat, (argumentul) doc va desemna docstring-ul atributului dat de proprietate. În caz contrar, proprietatea va prelua docstring-ul lui fget (în ipoteza că acesta există). O atare capacitate face posibilă crearea facilă de proprietăți doar-de-citit utilizând-o pe property() drept decorator:

class Papagal:
    def __init__(self):
        self._voltaj = 100000

    @property
    def voltajul(self):
        """Citirea valorii actuale a voltajului."""
        return self._voltaj

Decoratorul @property transformă metoda voltajul() într-un „getter” al atributului doar-de-citit voltajul (al clasei Papagal), respectiv setează docstring-ul lui voltajul la (valoarea) „Citirea valorii actuale a voltajului.”.

@getter¶

@setter¶

@deleter¶

Un obiect proprietate dispune de metode getter, setter și deleter utilizabile pe post de decorator, iar acești decoratori vor crea o copie a proprietății având funcția accesor (adică, getter) corespunzătoare setată la funcția decorată. Cea mai bună explicație (a acestui mecanism) este oferită de exemplul care urmează:

class C:
    def __init__(self):
        self._x = None

    @property
    def x(self):
        """Eu sunt proprietatea 'x'."""
        return self._x

    @x.setter
    def x(self, valoare):
        self._x = valoare

    @x.deleter
    def x(self):
        del self._x

Codul (Python) anterior este absolut echivalent cu cel din primul exemplu. Asigurați-vă că le-ați dat funcțiilor adiționale exact numele proprietății originale (în cazul nostru, x).

Obiectul proprietate returnat va avea drept valori ale atributelor fget, fset și fdel chiar valorile transmise argumentelor corespunzătoare ale constructorului clasei sale (funcția de față).

Schimbat în versiunea 3.5: Șirurile de documentație (docstring-urile) obiectelor proprietate pot fi, de acum, modificate (ulterior creării obiectelor respective).

__name__¶: Atribut a cărui valoare este numele proprietății. Această valoare poate fi schimbată chiar în timpul execuției (programului).

Added in version 3.13.

class range(stop, /)
class range(start, stop, step=1, /): În loc să fie o funcție (ori o comandă), (clasa) range este, de fapt, un tip de secvență imutabilă (de date), după cum puteți afla din documentațiile din Plaje de valori și din Tipuri secvență – lista, tuplul, plaja de valori.

repr(object, /)¶

Returnează un șir de caractere care constituie o reprezentare afișabilă a (argumentu)lui object (adică, obiectul). Pentru multe tipuri (de date; având obiectul respectiv drept instanță), funcția de față caută să returneze un șir de caractere care, dacă i-ar fi transmis lui eval(), ar avea drept efect obținerea unui obiect de acceași valoare; în caz de nereușită, reprezentarea (oferită de funcția de față unui obiect) este un șir de caractere încadrat de paranteze unghiulare, șir ce include numele tipului (de date al) obiectului și varii informații suplimentare, cum ar fi, adesea, numele și adresa (de memorie ale) obiectului. O clasă poate controla ceea ce returnează funcția de față atunci când este aplicată instanțelor clasei în cauză prin (re)definirea metodei __repr__(). Dacă sys.displayhook() este inaccesibilă, atunci funcția de față va lansa o excepție RuntimeError.

Clasa de față posedă o reprezentare personalizată, care poate fi evaluată (prin aplicarea lui eval()):

class Persoana:
   def __init__(self, nume, etate):
      self.numele = nume
      self.vârsta = etate

   def __repr__(self):
      return f"Persoana('{self.numele}', {self.vârsta})"

reversed(object, /)¶: Returnează un iterator în sens invers. Argumentul trebuie să fie un obiect care sau dispune de o metodă __reversed__() sau suportă protocolul de secvență (adică, metodele __len__() și __getitem__() cu argumente (numere) întregi care încep de la 0).

round(number, ndigits=None)¶

Returnează (argumentul) number (adică, numărul), reconstruit cu precizia dată de rotunjirea sa la (un număr de) ndigits (adică, n-cifre) cifre zecimale situate la dreapta punctului (virgulei). În caz că (argumentul) ndigits lipsește ori este None, va fi returnat numărul întreg cel mai apropiat de data de intrare.

Pentru tipurile (de date) care o suportă pe round(), valorile se rotunjesc la cel mai apropiat multiplu de 10 la puterea minus ndigits; atunci când doi astfel de multipli sunt situați la aceeași distanță (o diferență numerică) de valoarea pe care o aproximează, rotunjirea se va realiza prin optarea pentru aceea dintre valorile lor (numere întregi) care este număr par (de exemplu, atât round(0.5) cât și round(-0.5) returnează numărul 0, respectiv round(1.5) întoarce numărul 2). Orice număr întreg este acceptat ca valoare a (argumentu)lui ndigits (pozitiv, nul ori negativ). Dacă ndigits fie lipsește fie este None, atunci valoarea returnată va fi număr întreg. În restul cazurilor, valoarea întoarsă va fi de același tip (de date) cu number.

Pentru un obiect Python oarecare, intitulat number, round i se va delega lui number.__round__.

Notă

Comportamentul lui round() în cazul numerelor în virgulă mobilă (adică, float-uri) poate fi surprinzător: de exemplu, round(2.675, 2) ne va da 2.67 în loc de valoarea așteptată, 2.68. Aceasta nu este greșeală de implementare: este doar rezultatul faptului că cele mai multe din fracțiile zecimale nu pot fi reprezentate exact în virgulă mobilă. Consultați Aritmetică în virgulă mobilă: probleme și limitări pentru mai multe informații.

class set(iterable=(), /)

Returnează un obiect set nou, construit eventual cu itemi preluați din (argumentul) iterable (adică, iterabilul). set (adică, tipul mulțime) este o clasă predefinită. Vedeți set și Tipuri mulțime – setul, setul înghețat pentru documentații referitoare la această clasă.

Pentru (celel)alte containere (de date), a se vedea clasele predefinite frozenset, list, tuple și dict, cât și modulul collections.

setattr(object, name, value, /)¶

Aceasta este perechea lui getattr(). Argumentele sale sunt object (un obiect Python oarecare), name (un șir de caractere) și value (o valoare arbitrară). Șirul de caractere poate desemna numele vreunui atribut al obiectului (deja existent) ori pe cel al unui atribut nou. Funcția de față îi va atribui valoarea arbitrară acestui atribut, cu condiția ca obiectul să permită aceasta. De exemplu, expresia setattr(x, 'nu_știu_ce', 123) este echivalentă cu x.nu_știu_ce = 123.

(Argumentul) name nu trebuie să fie neapărat un identificator Python, așa cum sunt aceștia definiți în Identificatori și cuvinte-cheie, cu excepția situațiilor în care se dorește așa ceva pentru obiectul respectiv, cum ar fi cazul unei __getattribute__() personalizate ori cel dat de __slots__. Un atribut al cărui nume nu verifică cerințele impuse identificatorilor Python nu va fi accesibil prin intermediul operatorului punct (.), însă va putea fi accesat utilizând getattr() șamd.

Notă

Dat fiind că transformarea numelor private are loc la momentul compilării, utilizatorul trebuie să modifice manual numele unui atribut privat (este vorba despre acele atribute cu numele prefixate de două caractere bară-jos) pentru a-l putea seta cu setattr().

class slice(stop, /)¶

class slice(start, stop, step=None, /)

Returnează un obiect tranșă reprezentând un set de indecși precizați de range(start, stop, step). Argumentele start și step (adică, pasul) îl au pe None drept valoare implicită.

Obiectele tranșă dispun de atributele doar-de-citit start, stop și step care nu fac decât să returneze valorile corespunzătoare ale argumentelor (ori valorile implicite ale acestora). Ele nu îndeplinesc nicio altă funcție în mod explicit; cu toate acestea, ele sunt întrebuințate de NumPy precum și de alte pachete ale unor terțe părți.

start¶

stop¶

step¶

Obiecte tranșă vor fi, de asemeni, generate atunci când facem uz de sintaxa de indexare extinsă. Ca exemplu: a[start:stop:step] ori a[start:stop, i]. A se vedea itertools.islice() pentru o variantă (alternativă) a funcției de față, variantă care returnează un iterator.

Schimbat în versiunea 3.12: Obiectele tranșă sunt, de acum, identificabile prin hash (cu condiția ca atributele start, stop și step să fie ele însele identificabile prin funcții hash).

sorted(iterable, /, *, key=None, reverse=False)¶

Returnează o listă sortată nouă plecând de la itemii (argumentu)lui iterable (adică, iterabilul).

Posedă două argumente opționale care trebuie utilizate doar sub formă de argumente cuvânt-cheie.

(Argumentul) key (adică, cheie) specifică o funcție cu un singur argument care va fi folosită pentru a extrage câte o cheie de comparație de la fiecare element al (argumentu)lui iterable (cum ar fi, key=str.lower). Valoarea sa prestabilită este None (situație în care elementele vor fi comparate în mod direct).

(Argumentul) reverse (adică, în sens invers) desemnează o valoare de adevăr. Dacă este setat la True, atunci elementele listei (care urmează a fi returnată) vor fi sortate inversându-se fiecare comparație (a lor).

Faceți uz de functools.cmp_to_key() dacă doriți să convertiți o funcție cmp (adică, de comparație) din vechiul stil la o funcție key.

Funcția predefinită sorted() este garantat a fi stabilă. Astfel, o sortare este stabilă dacă se certifică faptul că ordinea relativă a elementelor socotite egale în urma comparației nu se va schimba — o atare capacitate este de folos la sortările în mai multe treceri (cum ar fi, sortarea (angajaților) întâi pe departamente, apoi pe niveluri de salarizare).

Algoritmul de sortare întrebuințează numai comparații < ale itemilor. Deși definirea unei singure metode __lt__() va fi de ajuns pentru efectuarea de sortări, PEP 8 recomandă să fie implementate toate cele șase comparații elaborate (de la englezescul, în jargon informatic, rich comparisons). O asemenea întreprindere ne va scuti de (munca de reparare a eventualelor) erori survenite atunci când vom folosi aceleași date de sortat cu alte unelte informatice de ordonare, precum max(), unelte bazate pe metode de comparație diferite (și care ne vor conduce la rezultate diferite). În plus, implementarea tuturor celor șase metode de comparație ne va servi inclusiv la evitarea unor confuzii atunci când realizăm comparații între itemi de tipuri (de date) diferite, asemenea comparații putând utiliza reflexii ale metodei __gt__().

Pentru exemple de sortare și pentru un scurt tutorial privind sortarea, consultați Tehnici de sortare.

@staticmethod¶

Transformă o metodă într-o metodă statică.

O metodă statică nu primește acel prim argument implicit (self, al unei metode oarecare). Pentru declararea unei metode statice, folosiți idiomul care urmează:

class C:
    @staticmethod
    def f(argumentul_1, argumentul_2, argumentul_N): ...

Formula @staticmethod desemnează un decorator de funcție – a se vedea Definiții de funcții pentru detalii.

O metodă statică poate fi apelată atât prin intermediul clasei (precum în C.f()) cât și prin cel unei instanțe a clasei (ca în expresia C().f()). În plus, este apelabil și descriptorul metodei statice, astfel că acesta poate fi utilizat în definiția clasei (sub forma lui f()).

Metodele statice din Python le sunt similare celor din Java ori din C++. De asemenea, consultați classmethod() pentru o variantă (a mecanismului de față) care ne poate fi de folos la crearea unor constructori de clase (alternativi).

Aidoma tuturor decoratorilor, staticmethod poate fi apelată la fel ca o funcție obișnuită iar rezultatul respectivului apel poate fi întrebuințat. O atare capacitate se dovedește de mare ajutor atunci când ne interesează o referință la o funcție dată în corpul (de cod) al unei clase dar dorim să evităm transformarea automată a (funcți)ei într-o metodă de instanță (a clasei în cauză). Dacă vă găsiți într-o asemenea situație, faceți uz de idiomul de aici:

def funcția_obișnuită():
    ...

class C:
    metoda = staticmethod(funcția_obișnuită)

Pentru mai multe informații relative la metodele statice, vedeți Ierarhia standard a tipurilor.

Schimbat în versiunea 3.10: De acum, metodele statice pot moșteni atributele de metodă (__module__, __name__, __qualname__, __doc__ și __annotations__), respectiv dispun de un nou atribut, __wrapped__, și pot fi apelate ca funcții obișnuite.

class str(*, encoding='utf-8', errors='strict')

class str(object)

class str(object, encoding, errors='strict')

class str(object, *, errors)

Returnează o (reprezentare în) formă de str a (argumentu)lui object (adică, obiectul). Consultați str() pentru detalii.

str este clasa predefinită șir de caractere. Pentru informații generale referitoare la șirurile de caractere, vedeți Tipul secvență de text – str.

sum(iterable, /, start=0)¶

Îi însumează pe (argumentul) start și pe itemii (argumentu)lui iterable (adică, iterabilul), procedând de la stânga către dreapta, după care returnează rezultatul (totalul). Itemii (argumentu)lui iterable sunt, de obicei, numere în timp ce (argumentu)lui start nu i se permite să fie șir de caractere.

Într-unele cazuri de întrebuințare, există alternative de calitate la sum(). Astfel, modul preferat, rapid, de concatenare a șirurilor de caractere este cel al apelării lui ''.join(sequence). Pentru a aduna cu precizie extinsă numerele în virgulă mobilă, consultați math.fsum(). Ca să concatenați un șir de iterabili, luați-o în considerare pe itertools.chain().

Schimbat în versiunea 3.8: Parametrul start se poate preciza ca argument (numai) cuvânt-cheie.

Schimbat în versiunea 3.12: Însumarea de numere în virgulă mobilă (float-uri) se realizează cu un algoritm (nou) care oferă mai multă acuratețe și o comutativitate mai avantajoasă pentru majoritatea distribuțiilor executabile.

class super¶

class super(type, object_or_type=None, /)

Returnează un obiect proxy (adică, un surogat) care va delega apelurile de metode fie unei clase părinte fie unei clase frate a (argumentu)lui type (adică, tipul de date). O atare capacitate își găsește întrebuințare (și) la accesarea (prin intermediul unei clase date a versiunii originale a) acelor metode moștenite de clasa în cauză însă pe care aceasta le-a suprascris.

(Argumentul) object_or_type (adică, obiectul_ori_tipul) determină ordinea de rezolvare a metodelor pe care le căutăm. Căutarea începe de la clasa situată (în raport cu această ordine de rezolvare) imediat după (clasa) type.

De exemplu, dacă această (ordine de rezolvare) __mro__ a (argumentu)lui object_or_type este D -> B -> C -> A -> object iar valoarea (argumentu)lui type este B, atunci super() caută (să rezolve) în ordinea C -> A -> object.

Atributul __mro__ al clasei corespunzând (argumentu)lui object_or_type listează ordinea de căutare folosită la rezolvarea (găsirea) metodelor atât de getattr() cât și de super(). Atributul este dinamic și se poate modifica ori de câte ori ierarhia claselor, dată de mecanismul moștenirii, va fi actualizată.

Atunci când cel de-al doilea argument (al funcției de față) lipsește, obiectul super returnat va fi nelegat. În caz că acest al doilea argument este obiect, obj, atunci valoarea logică a expresiei isinstance(obj, type) trebuie să fie adevărat. Când cel de-al doilea argument este tip (de date), type2, atunci valoarea logică a expresiei issubclass(type2, type) trebuie să fie adevărat (ceea ce are utilitate în aplicațiile privitoare la metodele de clasă).

Atunci când (funcția de față) este apelată din corpul unei metode obișnuite a unei clase, putem omite ambele argumente (suntem în situația așa-numitei „super() cu zero argumente”). Aici, (clasa dată de) type va fi clasa de includere (sau de închidere ori ambientul clasei din care se apelează; de la englezescul enclosing) pe când (cel de-al doilea argument, obiectul) obj va fi primul argument al celei dintâi funcții de includere (adică, acel argument implicit tipic, self). (Pe cale de consecință, așa-numita super() cu zero argumente nu va funcționa conform așteptărilor dacă o apelăm din funcții imbricate, incluzând aici expresiile generatoare, care expresii creează, în mod implicit, funcții imbricate.)

Există două cazuri tipice (în lumea Python-ului) de întrebuințare pentru super. Astfel, într-o ierarhie de clase datorată unei moșteniri simple (adică, monoparentale), super poate fi folosit pentru a ne referi la clasele părinte fără să le numim în mod explicit, ceea ce face codul nostru mai ușor de întreținut. Această uzanță merge aproape în paralel cu felul în care se lucrează cu super în alte limbaje de programare.

Cel de-al doilea caz este dat de suportul (de către Python al) moștenirii multiple cooperatiste într-un mediu de execuție dinamic. Îi este specific Python-ului, nefiind întâlnit nici la limbajele cu compilare statică și nici la cele care suportă doar moștenirea simplă. Acest mecanism face posibilă implementarea „diagramelor în formă de diamant” (o reprezentare grafică sub forma unui romb, cu clase (tipuri de date) pe post de vârfuri ale rombului; făcând aluzie la simbolul iconografic al diamantului în cărțile de joc), în care mai multe clase de bază implementează (diferit) aceeași metodă (punându-și în dificultate moștenitorii care vor să folosească respectiva metodă). O proiectare de calitate impune ca astfel de implementări să dispună de o signatură neschimbată a metodelor (dat fiind că ordinea apelurilor se determină la momentul execuției și că această ordine se va adapta de îndată oricărei schimbări petrecute în ierarhia claselor, schimbare care poate include și clase frate ce nu vor fi cunoscute înainte de momentul execuției).

În ambele cazuri de întrebuințare, un apel tipic al (metodei metoda() a) superclasei B arată așa:

class C(B):
    def metoda(self, argumentul):
        super().metoda(argumentul)    # Face același lucru ca:
                                      # super(C, self).metoda(argumentul)

În afară de căutarea de metode, super() funcționează și la căutarea de atribute. Un posibil caz de întrebuințare a ei în această privință este dat de apelarea descriptorilor dintr-o clasă părinte ori dintr-o clasă frate.

Țineți seama de faptul că super() este implementată ca parte a procesului de legare în căutările atributelor cu nume-cu-puncte explicite, cum ar fi super().__getitem__(name). Aceasta se realizează prin definirea unei metode __getattribute__() specializate în căutarea de clase într-o ordine predictibilă, ordine care să suporte moștenirea multiplă cooperatistă. Din care motiv, super() nu este proiectată pentru căutările implicite care utilizează instrucțiuni ori operatori ca în super()[name].

De asemenea, remarcați că, exceptându-i versiunea cu zero argumente, super() nu este limitată în niciun fel la folosirea de metode interioare. Astfel, versiunea sa cu două argumente își precizează argumentele cu exactitate și realizează referințe potrivite pentru ele. Cât despre ea, versiunea cu zero argumente (a funcției de față) funcționează numai în interiorul unei definiții de clasă, și aceasta deoarece compilatorul îi va adăuga automat detaliile de care este nevoie atât la rezolvarea corectă a clasei care se definește cât și la accesarea instanței curente (a clasei) în căutarea unor metode obișnuite.

Pentru sugestii practice referitoare la cum să proiectați clase cooperatiste întrebuințându-l pe super(), vedeți ghidul de folosire a lui super().

class tuple(iterable=(), /): În loc să fie o funcție (ori o comandă), (clasa) tuple este, de fapt, un tip de secvență imutabilă (de date), după cum puteți afla din documentațiile din Tupluri și din Tipuri secvență – lista, tuplul, plaja de valori.

class type(object, /)¶

class type(name, bases, dict, /, **kwargs)

Cu un singur argument, (funcția de față) returnează tipul (de date al argumentu)lui object (adică, obiectul). Valoarea returnată este un obiect type (adică, tip de date) și, în general, chiar obiectul pe care l-ar returna object.__class__.

Funcția predefinită isinstance() se recomandă pentru testarea tipului (de date al) unui obiect, dat fiind că ea va lua în considerare și subclasele.

Cu trei argumente, (funcția de față) returnează un obiect tip (de date) nou. Avem, practic, o variantă dinamică a instrucțiunii class. Șirul de caractere (al argumentului) name (adică, numele) desemnează numele clasei (adică, numele tipului de date pus la dispoziție de obiectul returnat) și devine atributul __name__ (al acesteia). Tuplul (argumentului) bases (adică, clasele de bază cărora noua clasă le este urmaș) conține clasele de bază și devine atributul __bases__; în caz că este vid, clasa object, clasa de bază originară a tuturor claselor (din Python), îi va fi adăugată (tuplului) noului atribut. Dicționarul (de date al argumentului) dict conține definițiile atributelor și metodelor care sunt situate în corpul clasei; poate fi copiat ori încadrat (într-un dicționar mai mare) înainte să devină atributul __dict__. Următoarele două instrucțiuni creează obiecte type identice:

>>> class X:
...     a = 1
...
>>> X = type('X', (), dict(a=1))

Vedeți și:

Argumentele (numai) cuvânt-cheie furnizate formei cu trei argumente (a funcției de față) îi vor fi transmise mai departe mecanismului corespunzător al metaclasei (de obicei, __init_subclass__()) în același mod în care se procedează cu (argumentele) cuvintele-cheie din definiția unei clase oarecare (excepție făcând metaclass).

Consultați și Personalizarea creării unei clase.

Schimbat în versiunea 3.6: Subclasele lui type care nu îl suprascriu pe type.__new__ nu mai pot utiliza forma cu un singur argument (a funcției de față) pentru a obține tipul (de date al) unui obiect.

vars()¶

vars(object, /)

Returnează atributul __dict__ al unui modul, al unei clase, al unei instanțe, precum și al oricărui alt (argument) object (adică, obiectul) care dispune de un atribut __dict__.

Obiecte precum modulele și instanțele dispun de atribute __dict__ actualizabile (direct); în schimb, diverse alte obiecte pot avea restricții de scriere în ceea ce privește atributul __dict__ (în această situație se află clasele care fac uz de o types.MappingProxyType pentru a împiedica actualizarea în mod direct a dicționarelor respective).

Dacă nu i se transmit parametri, funcția vars() se va comporta precum locals().

Se va lansa o excepție TypeError dacă (argumentul) object este precizat însă nu dispune de niciun atribut __dict__ (ca, de exemplu, atunci când clasa lui își definește atributul __slots__).

Schimbat în versiunea 3.13: Rezultatul apelării acestei funcții fără să i se transmită niciun parametru a fost actualizat după cum este prezentat în documentația funcției predefinite locals().

zip(*iterables, strict=False)¶

Iterează în paralel, de-a lungul mai multor iterabili, producând tupluri formate din itemi preluați din fiecare iterabil.

Exemplu (originalul face aluzie la versuri intraductibile dintr-un cântec de grădiniță englezesc):

>>> for itemul in zip([1, 2, 3], ['acadele', 'floricele', 'și restul bezele']):
...     print(itemul)
...
(1, 'acadele')
(2, 'floricele')
(3, 'și restul bezele')

(Mai) tehnic vorbind: zip() returnează un iterator de tupluri, cel de-al i-lea tuplu fiind format din toate elementele plasate, câte unul într-un singur iterabil, pe poziția a i-a în iterabilii transmiși ca parametri.

Alt mod de a ne imagina ce face zip() este să ne închipuim că ea transformă linii (orizontale) în coloane (verticale) și viceversa. Adică, la fel cu ce se întâmplă atunci când construim transpusa unei matrice.

zip() este leneșă: elementele nu vor fi procesate până când iterația nu ajunge la iterabilul care le conține, ca, de exemplu, atunci când întrebuințăm o buclă for ori când ne includem într-o listă.

Un lucru de luat în seamă este că iterabilii care îi sunt transmiși lui zip() pot avea lungimi diferite; uneori fiindcă așa a fost proiectat, alteori pentru că s-a strecurat o greșeală în codul care a preparat acești iterabili. Python-ul oferă trei abordări diferite ale unei asemenea probleme:

În mod prestabilit, zip() se oprește atunci când ajunge la sfârșitul celui mai scurt din iterabili. Ea va ignora itemii rămași în iterabilii mai lungi (decât cel deja încheiat), trunchiind rezultatul la lungimea celui mai scurt iterabil (în original, exemplul care urmează face aluzie la un vers intraductibil al unui basm englezesc):
```
>>> list(zip(range(3), ['bum', 'paf', 'trosc', 'pleosc']))
[(0, 'bum'), (1, 'paf'), (2, 'trosc')]
```
zip() este folosită adeseori în situații când iterabilii sunt presupuși a fi de lungimi egale. Aici, se recomandă să întrebuințăm opțiunea strict=True (vizavi de argumentul strict). Datele de ieșire vor fi la fel ca în urma uzului obișnuit al lui zip():
```
>>> list(zip(('a', 'b', 'c'), (1, 2, 3), strict=True))
[('a', 1), ('b', 2), ('c', 3)]
```
Doar că, spre deosebire de comportamentul uzual (al funcției de față), va fi lansată o excepție ValueError în caz că sfârșitul vreunuia din iterabili va fi atins înainte de sfârșitul celorlalți:
```
>>> for item in zip(range(3), ['fee', 'fi', 'fo', 'fum'], strict=True):
...     print(item)
...
(0, 'fee')
(1, 'fi')
(2, 'fo')
Traceback (most recent call last):
  ...
ValueError: zip() argument 2 is longer than argument 1
```
În lipsa setării strict=True, eventualele greșeli care au condus la prezența unor iterabili de lungimi diferite nu-și vor mai face vizibilă prezența, existând însă pericolul ca ele să se manifeste în alte zone ale programului sub forma unor defecțiuni cu origine greu de localizat.
Iterabilii mai scurți pot fi completați cu o valoare constantă pentru a-i aduce la lungimea convenită, aceeași pentru toți. O atare întreprindere se bazează pe itertools.zip_longest().

Cazuri limită: Dacă avem doar un singur iterabil (transmis primului argument), zip() va returna un iterator de 1-tupluri. Dacă nu le dăm valori argumentelor, atunci va fi returnat un iterator vid (gol).

Sfaturi și trucuri:

Ordinea de evaluare a iterabililor, de la stânga către dreapta, este garantată. Această particularitate face posibilă întrebuințarea următorului idiom pentru parcelarea unei secvențe de date în grupuri de lungime n: zip(*[iter(s)]*n, strict=True). Aplicarea sa va produce repetarea aceluiași iterator de n ori, astfel că fiecare tuplu din datele de ieșire va avea drept conținut rezultatul a n apeluri (consecutive) ale iteratorului. Ca urmare, datele de intrare vor fi împărțite în calupuri (blocuri) de lungime n.

zip() poate fi utilizată în conjuncție cu operatorul * pentru a realiza o operație inversă: separarea, adică unzip(), componentelor unei liste (de tupluri):

>>> x = [1, 2, 3]
>>> y = [4, 5, 6]
>>> list(zip(x, y))
[(1, 4), (2, 5), (3, 6)]
>>> x2, y2 = zip(*zip(x, y))
>>> x == list(x2) and y == list(y2)
True

Schimbat în versiunea 3.10: Adăugat argumentul strict.

__import__(name, globals=None, locals=None, fromlist=(), level=0)¶

Notă

Aceasta este o funcție avansată, de care nu va fi nevoie la programarea de zi cu zi în Python, spre deosebire de importlib.import_module().

Funcția de față este invocată de instrucțiunea import. Ea poate fi înlocuită (cu o alta, personalizată; importăm modulul builtins și îi atribuim funcția înlocuitoare lui builtins.__import__) dacă suntem, realmente, interesați să îi modificăm semantica instrucțiunii import, doar că o asemenea întreprindere trebuie evitată în aproape toate circumstanțele (și) pentru că, de obicei, va fi mai simplu să întrebuințați ancore de import(at) (a se vedea PEP 302) pentru a vă atinge scopul fără să riscați producerea unor defecțiuni în porțiunile de cod care presupun că implementarea uzuală a mecanismului importurilor este în vigoare. Utilizarea directă a lui __import__() trebuie, de asemenea, înlocuită cu apelarea lui importlib.import_module().

Funcția importă modulul (dat de argumentul) name (adică, numele), utilizându-le, dacă este posibil, pe (valorile argumentelor) globals (adică, globalele) și pe locals (adică, localele) pentru a stabili cum să-l interpreteze pe name în contextul (apartenenței la un anumit) pachet. (Argumentul) fromlist (adică, din lista) prezintă numele de obiecte și de submodule care trebuie importate din modulul dat de name. Implementarea tipică nu folosește deloc argumentul locals iar pe globals îl utilizează doar la determinarea contextului de pachet cerut de instrucțiunea import.

(Argumentul) level (adică, nivelul) precizează dacă se vor folosi importuri absolute (în privința căii de căutare) ori importuri relative. 0 (valoarea implicită) înseamnă că urmează să se realizeze doar importuri absolute. Valorile pozitive ale (argumentu)lui level indică numărul directoarelor părinte în care se va căuta, începând de la directorul modulului din care a fost apelată __import__() (de consultat PEP 328 pentru detalii).

Dacă (valoarea transmisă către) variabila name este de forma pachetul.modulul, atunci va fi returnat, de obicei, doar pachetul de la nivelul cel mai înalt (adică, numele situat la stânga primului operator punct) și nu numele modulului (inclus în numele) dat de name. Cu toate acestea, atunci când dispunem de un argument fromlist nevid, modulul numit de name va fi cel returnat.

Ca exemplu (originalul face aluzie la numele instraductibil al unei mărci de produse alimentare), instrucțiunea import conserva ne va conduce la un cod de octeți asemănător codului următor:

conserva = __import__('conserva', globals(), locals(), [], 0)

Instrucțiunea import conserva.șunca, la rândul său, ne va conduce la apelul de mai jos:

conserva = __import__('conserva.șunca', globals(), locals(), [], 0)

Observați cum returnează funcția __import__() doar modulul de la nivelul cel mai înalt și aceasta deoarece el este obiectul legat de un nume prin intermediul instrucțiunii import.

Pe de altă parte, instrucțiunea from conserva.șunca import ouăle, cârnatul as cârnu ne va conduce la

_temp = __import__('conserva.șunca', globals(), locals(), ['ouăle', 'cârnatul'], 0)
ouăle = _temp.ouăle
cârnu = _temp.cârnatul

Aici, modulul conserva.șunca este ceea ce va returna __import__(). Din acest obiect, numele de importat vor fi extrase și apoi atribuite numelor corespunzătoare lor.

Dacă tot ceea ce doriți este să importați un modul (eventual situat într-un anumit pachet) folosindu-i numele, atunci (rezumați-vă să) utilizați funcția importlib.import_module().

Schimbat în versiunea 3.3: Valorile negative ale (argumentu)lui level nu mai sunt suportate (fapt care duce la folosirea lui 0 ca valoare prestabilită a argumentului).

Schimbat în versiunea 3.9: De acum, când se folosește în linie de comandă una din opțiunile -E și -I, va fi ignorată variabila de mediu PYTHONCASEOK.

Note de subsol

Funcții predefinite¶

Subiectul precedent

Subiectul următor

This page